Aveam cinci ani când am trecut prima oară pe podul ăsta. Avea aceleași scânduri. Doar că pe alocuri erau rupte și oamenii făceau echilibristică pe conducta de gaz de dedesupt. Bunicul mă ținea strâns de mână. Unde lipseau patru-cinci scânduri și porțiunea de conductă era mai lungă, îmi era teribil de frică. Nu neapărat de hăul de dedesupt. Ci de ceea ce îmi spusese înainte bunica. “Mno acu’ îi acu’. Ai mințit? Că dacă ai mințit, cade podul, nu stă în picioare”.
Podul părea infinit de lung și de temător pentru cei cinci ani ai mei. Îl traversam cu lacrimi de frică în ochi și cu mâna încleștată în mâna bunicului. Niciodată nu mă simțeam curată pe suflet. Nu mințeam eu mult, dar nici ușă de biserică nu eram. Cred că întreaga mea viață am asociat frica cu traversarea podului. Multă vreme l-am ocolit, traversând doar pe podul de mașini. Multă vreme nu inventam minciuni, cu gândul că am de traversat podul.
Azi podul părea neschimbat. Doar raportarea mea la el era diferită. Scândurile erau toate la locul lor. Unele mai vechi, unele mai noi. Nu lipsea nici una. Și dintr-o dată totul a devenit foarte mic și foarte puțin periculos. Mi-a săgetat prin gând vocea bunicului. “Hai, Simonica, curaj, nu-i greu deloc. Privești întotdeauna înainte, niciodată în jos. Și las-o pe bunică-ta cu prostiile ei. Astea îs basme de adormit copiii. Câte poduri ai văzut tu că s-au prăbușit?”
La zeci de ani distanță, privesc relaxată licăririle de lumină scăldată în apa de sub pod. Mi-aș fi dorit ca vocea bunicului să fie mai puternică decât vocea bunicii. Aș fi cruțat mulți ani de frică. Mulți. Dar nici vocea bunicii n-a fost în zadar. Am trecut prin viață mințind mai puțin. Că nu toate podurile pot fi ocolite.
*** fotografie realizată de #cutiadecarton special pentru această postare. simțiți-vă liberi să o folosiți. precizând sursa, firește.