Exista locuri atat de aproape de tine, ca nici macar nu te ostenesti sa mergi sa le vezi. Asa a fost si cu Gradina Zmeilor. Situata la cateva sate distanta de satul bunicii mele, nu mi-a trecut niciodata prin cap c-as putea sa o vizitez. Am ajuns aici total neprevazut. Planul era sa mergem cu bicicletele pe un drum de tara absolut minunat. Lungit lenes de-a lungul Somesului, pe sub dealuri impadurite si cateva stanci golase, drumul asta de biciclete (cum ii zic eu) era mai putin circulat de mașini si foarte potrivit pentru un incepator ca mine sa-si adune curajul sa pedaleze la sosea. Planul era perfect. Am pus cate ceva de picnic și niste apa si am pornit increzatoare la drum. Doar cand am ajuns la fata locului am constatat ca lipeste ceva important. Bicicletele noastre erau total nefunctionale. Uitasem acasa cheile de la suporti si nu le puteam da jos de pe masina.
Citisem pe net despre Gradina Zmeilor. Era foarte aproape de noi. De ce sa nu facem un picnic acolo? Am pornit cu regrete si cu neputinta care te cuprinde cand ratezi anumite lucruri dintr-un motiv de-a dreptul stupid. Oricat de amuzantă ar fi fost situatia, sentimentul acela de ratare nu ne lasa in pace. Locul este amenajat si modernizat. O parcare generoasa, un loc de gratar, un teren de fotbal si alte cateva cladiri de lemn, acum inchise si pustii, iti confirma faptul ca in weekend sau cu ocazia unor evenimente, locul acesta este plin de oameni pusi pe petrecere. Cel mai bun indiciu sunt peturile care se revarsau din cosurile de gunoi. Dupa ce treci de “zona comerciala”, o alee pietruite te ghideaza spre varful dealului. Exista si un foisor, dar unghiul nu este cel mai potrivit ca sa poti cuprinde cu privirea intreaga frumusete a peisajului.
Noi am mai mers putin prin padurea frageda de stejari. Am gasit cea mai buna panorama si ne-am intins patura de picnic. La inceput linistea era asurzitoare. Nu se auzea decat vantul care agita frunzele copacilor. Niciun sunet nu razbatea din departare, niciun sunet nu prindea contur in jurul nostru. Aveai sentimentul c-ai intrat intr-o alta dimensiune, in care singurul lucru perceptibil este fosnetul vantului. Privelistea iti taie respiratia. La o scara mult mai redusa, complexul acesta de stanci se aseamana cu peisajele zarite in zona aceea cu templele parasite din Cambodgia. Padurea se intinde până dincolo de linia orizontului. Si din loc în loc, stanci cu forme ciudate explodeaza dintre copaci si isi inalta bratele spre cer. Exista, desigur, legende locale despre pietrele astea. Dar nu ne-am deranjat sa cautam, desi aveam semnal la net si dl. Google ar fi fost dornic sa ne satisfaca curiozitatea.
Ne-am întins pe patura si ne-am inchis ochii, lasandu-ne in voia vantului jucaus. Nu stiu cat am stat asa. Fara griji, fara timp, fara gânduri, fara repere. Cert este ca pentru mine a fost cel mai relaxant moment al anului. De multe ori ne chinuim sa obtinem prin meditatie pacea mintii si nu ne iese oricat de tare ne-am stradui. Poate ar fi bine in astfel de momente sa mergem in natura. Ea stie cel mai bine sa ne linisteasca gandurile, sa ne scoata din timp si sa ne primeneasca sufletele.
* Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!