Palatul de la Florești

Vântul bate abia perceptibil. Stau cu spatele lipit de teiul bătrân și încerc să-mi sincronizez respirația cu bătăile inimii lui de lemn. Totul se mișcă infinit mai lent pentru un copac. Iar eu îmi încetinesc gândurile ca să mă conectez la ritmul lui. E cald, e foarte cald și nu-mi dau seama dacă broboanele mici de transpirație care îmi apar pe frunte sunt datorate căldurii, tristeții sau emoției.

E a doua oară când vin la palatul de la Florești, acest palat-ruină inspirat din arhitectura Palatului Trianon de la Versailles. Mă încearcă același sentiment de neputință. Știu, știu ca de fapt construcția nu a fost terminată niciodată, dar palatul a fost adus într-un stadiu apropiat de finalizare înainte de-al doilea război mondial. Trebuie să fi fost atunci o adevărată bijuterie arhitecturală. Închid ochii și încerc să-l vizualizez în perioada lui de glorie.

Peste câteva minute voi căuta un drum de țară pe care să învăț să merg cu bicicleta. Nu prea îmi stă gândul la ruinele din fața mea. Simt teamă, amestecată cu entuziasm și foarte multă nesiguranță. Dar dacă nu voi reuși să învăț? Dar dacă nu o să iasă conform planului? Dar dacă voi dezamăgi oamenii care și-au proiectat anumite așteptări legate de mine și de mersul meu pe bicicletă?

Teiul se înfioară. Câteva flori uscate de soarele aprig de vară aterizează spiralat pe covorul de frunze și flori care acoperă, într-un strat gros, pământul de sub picioarele mele. Incertitudinile și nesiguranța trebuie să-l fi încercat și pe Nabab (prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino). Trebuie să fi fost o mare provocare în epocă să demarezi lucrările la o astfel de construcție. Cele mai evoluate tehnologii ale epocii urmau să fie combinate pentru a realiza o clădire cum nu se mai putea găsi alta pe la noi. În primul rând, materialele de construcție variau de la cărămidă, la beton armat, șine de cale ferată sau granit. Ultimele două au fost folosite în premieră de către inginerul Anghel Saligny la construirea podului de la Cernavodă și nu au mai fost utilizate până atunci într-o construcție particulară. Să nu uităm de calcarul alb de Albești, un material scump și prețios, comparabil cu marmura albă, material de o eleganță și de o frumusețe ireală.

Ridicarea palatului a început în 1911 (același an în care au demarat lucrările și la Palatul Cantacuzino din Sinaia). Palatul era un dar pentru nepoata sa, Alice, fiica fiului său, Mihail Cantacuzino. Arhitectul palatului a fost Ion Berindey, cel care a proiectat și palatul Cantacuzino din București, acum Muzeul Național George Enescu. Oamenii zic că inițial erau concepute 365 de camere, câte o cameră pentru fiecare zi a anului. Și că totul era atât de minuțios gândit, încât în fiecare noapte luna bătea cu putere prin fereastra unei camere anume, cea în care era prevăzut să dormi în acea noapte a anului, întreg palatul fiind un imens ceas selenar. Dar totul a rămas în stadiul de proiect. Sau poate totul s-a petrecut doar în imaginația localnicilor, povestea aceasta frumoasă neexistând niciodată în realitate.

Dincolo de clădirea propriu zisă, suficient de spectaculoasă pentru a isca controverse în epocă, domeniul de 150 de hectare a fost încredințat peisagistul francez, Emile Pinard, pentru a fi transformat într-o mică grădină a Edenului. Căderi de apă, poduri și podețe, arbuști de esență rară și statui răspândite printre copaci, desăvârșeau eleganța clasică a palatului. Cel mai spectaculos, Turnul de Apă. Seamănă cu ceva cunoscut, nu? Vă las să va aduceți singuri aminte 🙂 Urmele imensei piscine sunt vizibile și astăzi, celelalte elemente care au compus atunci Edenul au dispărut de-a lungul anilor. Palatul a fost distrus de cutremurul din 1940, apoi de nemți și apoi de ruși, pentru ca mai pe urmă, sătenii să fure toate materialele de construcție.

În 1948 a fost naționalizat, anexele sale fiind transformate în sanatoriu TBC, iar domeniul în unitate de dresaj canin. La cutremurul din 1977 s-au dărâmat zidurile interioare și clădirea a început să se degradeze într-un ritm din ce în ce mai rapid. Din cele trei niveluri (subsol, parter și etajul întâi) au rămas în picioare doar subsolul și parterul. Palatul a fost retrocedat urmașilor familiei Cantacuzino, urmași care l-au vândut unui antreprenor român. Clădirea se află acum pe lista monumentelor istorice. În 2015, Fundația Cantacuzino Florești împreună cu Ordinul Arhitecților din România au lansat un concurs pentru restaurarea și reintegrarea în circuitul cultural a acestui spațiu extrem de ofertant. Costurile sunt cu atât mai ridicate, cu cât zona ar trebui ecologizată înainte. Din cauza sanatoriului TBC, locul este infestat cu bacilul Kock, solul fiind nevoie a fi tratat până la 1 metru adâncime. De asemenea o ciupercă litofagă a atacat și piatra, necesitând niște operații complexe și extrem de costisitoare de curățare.

Momentan un gard de sârmă protejează clădirea pe cale să se dărâme. Câteva schele au fost înălțate, dar nu există nicio urmă vizibilă c-ar fi început lucrările de restaurare. Zona este clar marcată cu semne “Acces interzis” sau “Proprietate privată”. Eu nu vă sugerez să încălcați legea, Doamne-ferește, dar dacă intrați în curtea sanatoriului TBC, treceți de toate clădirile din stânga, undeva în capătul curții, există o portiță care uneori este deschisă. Dacă nimeriți în weekend și portița este închisă, mai există o cale de acces, pe o uliță ascunsă printre case. Întrebați sătenii, o să vă direcționeze ei. Vă strecurați elegant pe lângă bariera de la intrare și pășiți încet, să nu răscoliți amintirile. Stați departe de clădire, nu vreți să se desprindă vreo bucată de cărămidă.

Toate sunt trecătoare, îmi șoptește teiul bătrân. Doar el știe prin câte a trecut locul acesta și doar el va fi martor la toate câte vor urma să vină. În caz că ajungeți la Florești, opriți-vă sub trunchiul lui puternic și îmbrățișați-l. Ascultați apoi poveștile lui. Printre frunzele lui fremătătoare se plimbă domnițe în rochii de bal și domni serioși, discutând aprins politicile vremilor demult apuse. Iar uneori, dar numai când bate vânt uscat de vară toridă, veți auzi râs sănătos de copii care se aruncă în piscină, împroșcând cu apă tot ce prind în calea lor.

*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!

Leave a Reply