Oameni fără copilărie

Tu nu știi să te joci! – strigă băiețelul, smulgându-și dinozaurul din mâinile bătrânei. Mai bine mă joc singur – completă el încet, întorcându-i spatele și retrăgându-se în cel mai îndepărtat colț al camerei. Bătrâna își strânse mâinile neputincioasă, făcându-se și mai mică pe scaunul verde. Privirea îi căzu rușinată în pământ. De unde stăteam eu nu i-o puteam zări, dar simțeam cum roșeața i-a cuprins deja obrajii.

Trei ani avea când a izbucnit războiul. Vârsta la care începem cu adevărat să ne construim amintirile. Figura tatălui este un amestec cețos de amintiri proprii, povești spuse de alții și două fotografii alb-negru, cu el în uniformă de soldat. Avea mustața stufoasă și o pușcă agățată de umărul drept. Dacă o întrebi, îți spune că-și amintește gâdilitura mustății stufoase și amețeala care o cuprindea când tatăl o ridica în brațe și-o învârtea prin aer ca pe-un avion. Dacă insiști, îți va răspunde că nu-și poate da seama dacă toate astea s-au întâmplat în realitate sau și-a imaginat ea aievea, în nopțile întunecate, când se ascundea cu ceilalți prin pădure și frica o forța să-și dorească protecția paternă.

Șapte ani avea când se zvonea că nemții se retrag. Despre ruși se povestea că-s încă și mai răi decât nemții. Violau femei și fetițe ca ea, confiscau mâncarea și animalele oamenilor, umileau bătrânii. De frica lor, mama și bunica s-au sfătuit s-o trimită cu animalele în pădure. Câțiva bătrâni luaseră copiii și animalele și improvizaseră o tabără dincolo de dealuri, în adâncitura secată a unui pârâiaș de pădure. Nădăjduiau că nu o să i se întâmple nimic acolo. Ziua ieșea cu animalele la păscut pe pajiștile dintre păduri, jucându-se cu ceilalți copii. Noaptea coborau în adâncitura pârâului, unde improvizaseră cotețe pentru porci, găinare pentru păsări și o colibă în care se înghesuiau toți copiii. Bâtrânii păzeau cu schimbul. De animale sălbatice nu se temeau. Puteau să le facă față. Dar în fața puștilor soldaților nu prea știau cum să reacționeze. Așa că-n unele nopți, când auzeau că se apropie alt convoi de soldați, ezitau să facă foc, de teamă să nu se vadă lumina dincolo de dealuri și să-i trădeze.

Nopțile întunecate erau cele de care se temea cel mai mult. Plângea tăcut, nemișcat, înghițindu-și lacrimile să nu-i trezească pe ceilalți. Dorul de casă o copleșea. Un plan a încolțit în mintea ei. Bazându-se pe propriile amintiri, a pornit spre casă, pe drumul cel lung, cel pentru căruțe. Prima parte a drumului i-a plăcut. Trecea peste fânețe frumos mirositoare și prin păduri umbroase, care s-o protejeze de soarele arzător. A băut apă rece de izvor. Îi clănțăneau dinții de frig, dar nu se putea îndura să se oprească din băut. Era singură peste toată întinderea aceea nesfârșită de dealuri. De urât, sau mai mult de frică, a început să cânte. Aproape de intrarea în sat a dat peste un prun cu rod. S-a urcat în el și-a mâncat pe săturate. De acolo de sus, de pe ultima creangă, a zărit departe, în ceață, acoperișurile caselor din sat. S-a mai liniștit puțin. Acum știa că e pe drumul cel bun, că nu s-a rătăcit. Liniștea îi țiuia în urechi. Niciun sunet, nicio mișcare nu ajungeau până la ea. Așa c-a început să cânte, încercând să-și țină singură de urât. Și-a umplut șorțul cu prune zemoase. Se gândea să le ducă acasă. A coborât cu grijă, să nu le răstoarne în iarba înaltă, pârlită de soare. A pornit hotărâtă mai departe. Încă un deal și încă unul și avea să ajungă la drumul cel mare și de acolo mai avea puțin până acasă.

Prima oară a zărit calul. Zăcea culcat într-o parte și spume albe îi ieșeau din gură. Se zbătea sub căruța răstunată peste el. Apoi a auzit detunătura. Ca un tunet de vară. Capul calului s-a spart ca un pepene moale și roșu, împroșcând cu sânge și creieri pe șorțul ei albastru. A scăpat prunele, care s-au rostogolit până la cizmele neamțului. Soldatul s-a aplecat, le-a cules pe rând. Le-a șters de pantaloni și le-a mâncat încet, pe îndelete. Abia apoi a ridicat privirea și-a zărit fetița împietrită. I-a spus ceva, dar fetița nu răspundea. Cuvintele lui n-aveau niciun înțeles pentru ea. Abia când i-a arătat drumul, fetița a înțeles și a aprobat din cap. Soldații au ridicat căruța, i-au schimbat roata ruptă și-au înhămat celălalt cal. Au luat apoi fetița și-au pus-o pe capră.

Drumul a fost lung. Fetița privea cu ochi mari de spaimă. Totul în jur arăta apocaliptic. Drumul era tot o gloată de oameni mutilați, animale moarte, căruțe stricate, obiecte abandonate. Nemții fugeau și lăsau în urma lor tot ceea ce nu le mai era de trebuință. Unii bărbați aveau capetele bandajate. Altora le lipsea o mână sau un picior. Unii umblau în cârje, alții zăceau în căruțe. Fetița nu era înstare să scoată niciun sunet. Din când în când, soldatul o întreba din priviri, arătându-i cu mâna lui teafără o casă. Fetița dădea negativ din cap, privind fix înainte. Abia după ce-au trecut de nucul din capătul satului, privirea fetiței s-a îmblânzit, iar neamțul și-a dat seama că recunoaște locurile. A oprit căruța, a dat jos fetița și-a luat-o de mână. Mergeau încet, prin noroiul cleios. Din când în când, o mai chestiona din priviri. Când au ajuns în fața casei, fetița i-a dat drumul. Soldatul a înțeles. A intrat cu ea în curte, spunându-le ceva tăios celor două femei înlemnite de surpriză. A gesticulat mult, cu mâna lui sănătoasă, apoi și-a deschis ranița și-a scos de acolo o conservă, pe care i-a pus-o fetiței în mână. Apoi a plecat.

Două săptămâni n-a vorbit fetița. Cuprinsă de febră, delira zi și noapte. Avea coșmaruri cu cai împușcați, care o fugăreau peste dealuri. Visa oameni cu bandaje albe, pătate de sânge care o urmăreau cu brațele întinse, s-o prindă. Striga în somn, plângea delirând. Apoi s-a vindecat. Dar n-a mai fost niciodată copilul dinainte. Imaginea războiului i s-a strecurat în suflet și ani buni după acest episod visa soldați morți și cai agonizând în noroiul cleios.

Hai s-o învățăm pe bunica să se joace cu noi! – intervin eu. Ia, ce dinozaur are ea? Ah, un T-Rex. Aham. T-Rexul este cel mai rău și mai fioros și o să ne mănânce pe toți. Auzi, bunica, cică tu trebuie să ne vânezi și să ne mănânci pe toți. Bunica apucă sfioasă T-Rexul cu mîinile ei crăpate de muncă. O luminiță strălucitoare i se activează în privire și se repede să prindă dinozaurul băiețelului. El fuge râzând, ascuzându-se sub masă. Bunica nu se lasă. În patru labe, scoțând sunete de război și lovind cu putere dinozaurul de podelele de lemn îl învăluie pe băiețel, înconjurând masa. Mai aproape, tot mai aproape, ca într-o pânză de păianjen. Victoria ei nu se lasă mult așteptată.

*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!

Leave a Reply