O lecție despre curaj

Are 63 de ani și 44 de șoferit. Și-a luat carnetul în ’75, când în satul ei treceau maxim 5 mașini pe zi. Pe vremea aia era obligatoriu să ai mașină ca să dai de carnet, așa că l-a convins pe tatăl ei să-i dea drept zestre un trabant. Așa a început totul. De-atunci a șoferit tot ce-a prins la mână: tractoare, utilaje, mașini, dubițe și microbuze. “Numai autocar mare ca ăsta n-am condus, dar nu mi-ar fi frică” – suspină ea, aranjându-și baticul pe cap. Pare o bunicuță oarecare, dintr-un sat oarecare, de pe lângă Satu Mare. Are fustă înflorată, negru cu alb, bluziță pepito negru cu alb, năframă neagră și poșetă asortată cu pantofiorii negri de lac. A rămas văduvă în urmă cu aproape un an și încă poartă doliu “după bărbatu-meu”. Mănâncă grijulie un sandviș cu pâine albă și șnițele de casă cu castraveciori murați. Totul ambalat într-un șervețel alb, imaculat. Astăzi este vecina mea de scaun în autobuzul cu care călătoresc la mine acasă, în Ardeal. Vorbim vrute și nevrute și fiecare gest cu care-și netezește năframa mă doare. Exact așa își netezea și bunica năframa, iar acum bunica nu mai este, nici năframele ei negre nu mai sunt. Doar amintirea unor gesturi de care te-apucă un dor mistuitor.

Facem pauză la Balta Verde și ne bucurăm de soarele de pe terasă. Îmi povestește c-a fost la niște prieteni, în vizită, la Târgoviște, iar weekendul viitor plănuiește să meargă la Prislop, în pelerinaj. Călătorește mult de când a rămas singură. E singurul mod în care scapă de urât. Îi este tare urât de singurătate. Dar acum are un alt motiv, mult mai tainic, care o împinge să călătorească. “N-am stare, mai am două săptămâni până îmi iau permisul înapoi și apoi trăiesc și eu normal, ca tot omu’. Îs moartă fără mașină. Să miră tăți că mă văd cu bicicleta. Da’ ce poci să le zîc? Că mi-i rușine să le spun adevărul. Mi-o luat poliția permisu’ pentru limită de viteză. 135 aveam cu jiiipu’ când m-o prins. Io nici n-am simțit când l-am călcat așe tare. Că asta e tare fin la viteză. De-abia de Crăciun l-am cumpărat și încă nu-s chiar total obișnuită cu el. Deși tătă viața me am visat la el. Io visez și la autostrăzi pe unde să poci călca o țâră mai tare jiipu’, da’ astea nu le mai apuc io, la cum se miscă politicienii noștri. No’ stai să-ți spui. Așa ceva n-am pățit la viața me. Era intrarea în sat, am depășit o mașină și n-am văzut limitatoarele de viteză instalate înainte de intrarea în sat. Doară ălea frumos ziceau să reduci la 75, apoi tăt mai jos. Da’ dacă nu le-am observat, io nu mi-am dat seama că deja am și intrat în sat. Poliția era în coloană și țuști, m-o oprit.

Mno dară, ce să-mi facă? Io mai aveam ceva amenzi pt limită de viteză la activ, plăteam amenda și gata. Amu’ o fost groasă tare. Mi-o luat di tăt permisu’. La etatea mea, îți dai tu seama? Să învăț să fac chestionarele alea pe calculator, că așa se dau acuma, pe calculator. Io care n-am avut la viața me calculator! Da’ no fost bai. Că l-am luat pă nipotu’ ăla mare și mi-o arătat el cum se pornește calculatorul și unde intru să fac chestionarele alea și io am notat tăt-tăt pă caiet și am intrat în fieștecare zi și am completat. O țâră astăzi, o țâră mâne și ce crezi tu dom’șoară? Am luat din prima. Numa’ un punct mi-o lipsit din maxim. Amu’ păstă 2 săptămâni am iarăși liber, mă duc după carnet”.

O privesc fascinată. “Dară în tăt răul ș-un bine. Amu’ mi-am făcut curaj, dacă tăt m-am descurcat cu calculatoru’, mi-am luat și mobil dăștept. Și cu ăla m-o învățat tăt nepotu’. Tăt-tăt-tăt știu pă el. Și poze, și filmare și feisbuc și tăt ce vrei. N-o fost așe greu. Ce, io să mă las la alții? Dară tătă viața me nu m-am lăsat, nu m-oi prosti acuma” – concluzionă ea, netezindu-și năframa.

Scoate un chec în două culori, împachetat tot în șervețel alb, imaculat. Mă servește cu grație. Îi povestesc cum am abandonat eu de frică școala de șoferi în București. Ea mă apostrofează blând. “Api dară dom’șoară dragă, ascultă la mine. Tu te știi cu astea cu calculatoru’, ce mare scofală? Testu-i ca și rezolvat, curaj numa’ să-ți faci și să înveți acolo o parcare, o pornire din rampă. Să te ții cu firea, asta-i scofala. Și să simți pă unde mărg roțâle. Daca io la etatea me am luat permisu’ din nou, cum, doamne, iartă-mă, voi ăștia tinerii să nu-l puteți lua din prima? Io dară pe dumneata te citesc ca fiind fomeie curajoasă. Să nu te prind că nu mă suni în câteva luni să-mi zici că iacă-tă, ai luat permisu’. Îți zic io, nu există libertate mai mare ca șoferia”.

Mno. Ce să faci? N-ai ce să faci? Musai să-ți faci din nou curaj 🙄

*** credit foto #cutiadecarton

Leave a Reply