MLR – un muzeu viu

Pe cât de intens iubesc cititul (și literatura română în general), pe atât de pasional urăsc istoria literaturii române. Știu că vă dezamăgesc. Puteți arunca cu pietre și să mă puneți la zid. Știu că voi adorați cronicarii, aveți satisfacții intelectuale citind Frații Jderi, vă resemnați cu violența domestică din Ion și leșinați de plăcere când auziți repetitiv aceleași versuri canonice ale iubitului Eminescu. Pe mine lucrurile astea mă lasă rece. Autori înșirați inspid cronologic. Același tipar de prezentare aplicat la fiecare în parte. Nimic nou, nimic juicy, nimic care să-mi stimuleze curiozitatea. Etichete, sertărașe, istorie moartă. Invariabial, îmi pierd întotdeauna răbdarea, chiar dinainte de-a începe. Niciodată nu m-au pasionat cronicarii și letopisețele, la fel cum niciodată nu m-au pasionat autorii disecați în aceleași bucățele – viața, opera, rezumatul romanului, integrarea în curentul literar, câteva (întotdeauna aceleași) fragmente interpretate. “Ce voia să zică autorul?”. Totul îmi pare trecut, impersonal, rece, fără implicații directe în viața mea de zi cu zi. Un muzeu al literaturii române vizitat acum mulți ani, mi-a confirmat ceea ce știam deja. Nu-mi plac istoriile pentru că par lipsite de viață. Trecutul este în prim plan, prezentul este mic și nesemnificativ comparativ cu el. Iar eu mă simt anulată.

Dar dacă lucrurile nu stau întotdeauna așa? Dar dacă metodele știute de toată lumea sunt înlocuite cu altele noi? Ați fi surprinși? Un proiect-pilot desfășurat la Muzeul Literaturii Române București își propune să schimbe tot ceea ce știam până acum despre istoria literaturii române. Ne provoacă să ne raportam altfel la ea. Mutând centrul de atenție din prezent spre trecut, prezintă istoria literaturii române altfel, cu focus pe anumite evenimente punctuale sau obiecte cu care rezonăm în prezent, pretex de-a ne întoarce în trecut pentru a înțelege mai bine contextul în care ele existau atunci. Nu există liniaritate, doar curiozitate și reașezarea lucrurilor dintr-o altă perspectivă, ca într-un escape room în care obiectele au valoare prin poveștile și informațiile pe care ți le transmit, informații care te ajută să dezlegi misterul și să înțelegi mai bine imaginea de ansamblu.

Vizitarea muzeului se va face folosind două audioghiduri diferite. Unul pentru COPII, celălalt pentru ADOLESCENȚI. Curând va veni și un al treilea, cel pentru adulți. Același muzeu, aceleași exponate, trei perspective total diferite, în funcție de categoria de vizitatori la care te încadrezi.

Navigarea prin sistem este simplă. Primești niște căști, un audioghid, o hartă și începi aventura, scanând plăcuțele din camere cu pattern-ul regăsibil în legenda de pe hartă. Proiectul este realizat de Primăria Capitalei prin Muzeul Național al Literaturii române, în parteneriat cu Asociația Da’DeCe și cu Societatea Română de Radiodifuziune. În proiectarea lui s-a folosit conceptul de design thinking. Fiecare grupă de vizitatori a petrecut timp în muzeu. Din fiecare cameră trebuia să aleagă obiecte care să se încadreze la cele trei categorii scrise pe niște post -it-uri vizibile în camera respectivă: ce e asta/ asta imi place/ despre asta as vrea sa aflu mai multe. Selecția exponatelor a fost făcută de către VIZITATORI, nu de către MUZEOGRAFI, tocmai pentru a le da vizitatorilor mai multă putere, de cele mai multe ori curatorii unor expoziții au tendința de-a crede că ei știu mai bine, alegând ei în detrimentul vizitatorilor, care au de obicei perspective diferite asupra lucrurilor.

A urmat apoi o etapă de documentare, etapă în care cei implicați în proiect au încercat să răspundă la întrebarea “cum putem sa facem lucrurile astea pe înțelesul lor ?”. Așa a apărut de pildă Pisissicius, motanul de rasă invizibilă, minunatul ghid al copiilor prin tot muzeul. Să descoperi un muzeu prin ochii unui motan invizibil, asta da aventură! Recunoc, pe mine m-a cucerit de la primul torrrs 😉

Pentru adolescenți ghidajul este făcut de două personaje masc/fem, doi actori care își asumă rolul de-a vorbi în numele echipei și de a-i implica pe adolescenți în poveste punându-le repetiv întrebarea “Tu ce ai face în situația X? Dar în situația Y? Ce soluții ai propune în situația Z?”. Co-participarea este extrem de importantă în asimilarea informațiilor prezentate. Latura (auto)interogativă îi forțează pe adolescenți să empatizeze la un nivel mai profund. Tu ce ai face dacă ai trăi în dictatură? De ce crezi că etichetăm poeții? Cum se scrie o carte? Lucrurile le sunt explicate clar, cu exemple din zona “picanteriilor”, nu ca la școală. De pildă Eminescu este prezentat mai mult ca pamfletar și jurnalist, tocmai pentru a contrabalansa saturația de lirism cu care suntem îndoctrinați în școală. Informații despre descoperirile din fizica cuantică sunt comparate cu versurile sale, arătând profunzimea științifică a lirismului eminescian. Adolescenții sunt lăsați liberi să aprofundeze lucrurile cu care rezonează mai mult, nu le mai spune nimeni cum să facă sau ce să facă. Tablete conectate la internet le sunt puse la dispoziție pentru a-și putea continua explorările pe loc.

Storytellingul face parte din viitorul muzeului. Nu trebuie niciodată să epuizezi subiectele, mereu lași ceva de spus pentru a-i determina pe oameni să revină spre a descoperi noi detalii despre poveste. Indiferent de poveste.

A treia etapă a fost cea de feedback din partea celor două categorii de vârstă. Selectarea poveștilor finale a fost făcută tot cu ajutorul copiilor și a adolescenților. Ei au decis că nu-i interesează o istorie cronologică, ci momente punctuale cu care ei rezonează mai intens: povestea exilului, povestea femeii în actualitate, cum se scrie o piesă de teatru și cum se scrie un roman care poate fi transformat în film? De ce e nevoie ca să devii scriitor? Nu întâmplător, camerele cele mai reușite, interactive și mai “avangardiste” dpdv al design-ului sunt exact cele care răspund la aceste întrebări. Informația nu este prezentată plat. Există o intensă interacțiune, un joc și o joacă printre vârstele literaturii.

Ca fapt divers, țin să menționez că adolescenții au refuzat să fie folosite în prezentare cuvinte cool din argoul lor obișnuit. Din contră, au insistat ca limbajul să fie unul instituțional, care să-i ajute să descopere lumi mai puțin familiale și complet diferite de universul lor de adolescenți. Asta da maturitate, aș zice eu!

Aș scrie la infinit despre acest proiect. Am avut privilegiul de-a vizita muzeul înainte de inaugurarea celor două ghiduri și de-a mi se explica demersul chiar de către Gabriela Toma, una dintre persoanele implicate în proiect cu trup și cu suflet și cu o viziunea nouă privind modul în care muzeele ar trebui să se raporteze la vizitatori.

Mi-aș dori să vă povestesc cu lux de amănunte încântarea, entuziasmul bucuria, curiozitatea și plăcerea pe care le-am simțit în timpul acestei vizite. Dar mă rezum la a vă spune că percepția mea asupra muzeului s-a schimbat radical. Timp de câteva ore am trăit o literatură română vie, autentică, vibrantă, de care m-am reîndrăgostit și de care mă bucur infinit că poate fi expusă într-un astfel de mod, atât de interactiv și de educativ.

Puteți afla mai multe informații despre cum s-a realizat proiectul și cine sunt persoanele implicate aici. Tot acolo puteți viziona un spoiler, înainte de lansarea proiectului.

Întreaga echipă va fi prezentă la lansarea oficială pe 14 martie, ora 18.30, la sediul muzeului din Strada Nicolae Crețulescu nr. 8 (zona Piața Romană).

Vă recomand să fiți prezenți. Eu știu sigur că voi reveni în muzeu cât mai curând cu adolescenții mei de la bibliotecă. Avem tare multe de descoperit acolo împreună.

*** fotografii realizate de #cutiadecarton. nu prea multe, cu atâtea tentații irezistibile, nu prea m-am focusat pe fotografiat. sorry. va trebui să mergeți să vedeți cu ochii voștri.

2 Comment

  1. Interesant, după ce se termină nebunia cu evaluarea națională sper să îi conving să mergem.
    Poți să pui o vorbă bună undeva să schimbăm „ce-a vrut să spună autorul?” cu „ce îți transmite ție autorul?”

    1. cutiadecarton says: Reply

      Ar merita să mergeți. Păi la mine trebuie să puneți vorba bună, dar nu schimbă nimic, deoarece exact așa se întreba pe vremea mea “ce-a vrut să spună autorul” și am folosit special într-un context în care să subliniez că nu e corectă o astfel de abordare 😉

Leave a Reply to cutiadecarton Cancel reply