Departe, în satul de pe malul Someșului, astă seară e Luminația. Sărbătoarea morților, o numesc ceilalalți. Doar noi, ardelenii, îi zicem așa. N-am întrebat nicodată de ce. O fi de la miile de luminițe, care se aprind la mormintele celor dragi. Habar nu am. Un fel de Halloween autohton. Lumea merge și curăță mormintele, le decorează cu crizanteme și lumânări. Seara, se adună tot satul. Femeile poartă coșuri pline cu dulciuri pentru copii. Preotul sfințește coșurile, pomenește morții, ține o slujă de comemorare. Apoi oamenii se împrăștie fiecare pe la morții lui, aprind lumânările, spun șoptit o rugăciune și stau în tăcere. Luminițele devin din ce în ce mai multe și mai sclipitoare. Copiii trec sfioși de la un mormânt la altul. Primesc dulciuri, uneori bani, depinde de generozitatea fiecăruia. “Să-l ierte, Dum’năzău și să-l hodinească-n pace!” – recită ei, cuvintele care se rostesc de secole.
Oamenii pleacă spre casă înfrigurați, lăsând în urma lor luminițele pâlpâitoare. Ca un fel de memorie colectivă a celor care nu mai sunt printre noi. Pe valea Someșului, satele se recunosc după cimitire. Mi-aș dori să pot zbura peste dealuri în noaptea de Luminație și să privesc luminițele de acolo, de sus. Este singura noapte din an în care morții nu sunt uitați în întuneric, sunt sărbătoriți în lumină.
Nimic nu e mai palpabil ca moartea. Are ceva straniu, suprinzător, înspăimântător și definitiv. Poate de aceea suntem atât de stângaci în preajma ei. Habar nu avem cum să ne comportăm. Vrem să fim aproape, dar simțim că e mai bună depărtarea. Vrem să împărțim suferința cu celălalt, dar în același timp credem că-i mai bine să-l lasăm singur, să nu-i tulburăm durerea. Și-apoi mai e treaba asta cu cuvintele. Ce i-am spune? Cum i-am spune? Care ar putea fi cuvintele potrivite, când totul sună a gol? “Sunt aproape de tine. Știu prin ce treci. Condoleanțe. Îmi pare rău pentru pierderea suferită. A fost un om bun. O să treacă suferința. O să te obișnuiști. O să uiți. Viața merge mai departe. Sunt aproape de tine. Știi că poți vorbi cu mine, nu?”
Am fost o dată la o piesă de teatru. Se juca o pomană. Eu eram unul dintre meseni. Joc în joc. Un fel de telefonul fără fir. La un capăt era un polițist. Găsise pe stradă o bătrânică amnezică. Se pierduse. Nu știa unde locuiește. Bătrâna stătea întinsă pe un covor. Polițistul suna oameni la întâmplare. Se gândea că probabil bătrâna nu se depărtase prea tare de casă și-i suna pe toți oamenii de pe strada respectivă. Le dădea semnalmentele bătrânei și le solicita ajutorul. Fiecare reacționăm diferit. Fiecare somatizăm altfel suferința. Fiecare empatizăm diferit. Fiecare răspundem diferit la întrebarea cum putem ajuta? Unii spuneau că-i oferă canapeaua să doarmă o săptămână. “Minunat! Domnul X s-a oferit să vă lase să dormiți pe canapeaua din sufragerie timp de o săptămână. Ce ziceti?” Polițistul trecea telefonul la bătrânică. “Mulțumesc pentru generozitate” – răspundea bătrânica. “Doamna Y vă oferă o masă caldă în fiecare seară”.“Mulțumesc pentru generozitate” – răspundea bătrânica. “Doamna Z vă donează un sac de haine groase”. “Mulțumesc pentru generozitate” – răspundea bătrânica. “Domnul Z vă dă un milion de lei”. “Mulțumesc pentru generozitate” – răspundea bătrânica. “Doamna A vă trimite gândurile ei bune”. Polițistul închide telefonul și o împinge pe bătrânică, rulând-o în covor. “Domnul B vă dorește sănătate și mult curaj să treceți prin această încercare grea”. Altă rulare în covor. “Doamna C o să aprindă o lumânare și o să se roage să vă recăpătați memoria”. Altă rulare în covor. “Domnul D se scuză că nu vă cunoaște și nici nu-l interesează situația dumneavoastră”. Nu e nevoie de mult timp să conștientizezi că intențiile și gândurile bune nu ajută un om în nevoie. O masă caldă, haine curate, un loc unde să doarmă, o îmbrățișare, un zâmbet de încurajare, orice apropiere fizică face infinit mai mult decât orice cuvinte frumoase, spuse de la o distanță confortabilă.
Mi-am amintit scena cu bătrânica la înmormântarea bunicii. Fiecare reacționăm diferit la durere. Unii simt nevoia să fie singuri. Alții au nevoie de apropieri. Eu sunt cu apropierile. De aceea îi port în suflet pe toți cei care n-au spus nimic, dar au fost acolo. Palpabili. Reali. Bătrâne cărunte cu pași tremurați, m-au prins de mână și mi-au povestit amintiri amuzante cu bunica, strecurându-mi în buzunar bani mulți din pensia lor mică. “Să fie pentru înmormântare, că și Mărioara, săraca, mereu o ajutat cu ce-o putut pă toată lumea”.
Oamenii din sat s-au mobilizat și-au organizat toate cele trebuincioase. Ei știau mai bine decât noi ce trebuie făcut, când trebuie făcut, unde trebuie făcut. Noi umblam bezmetici dintr-o parte într-alta, ei veneau doar să ne spună că s-a rezolvat. Cu groapa, cu biserica, cu cateringul pentru pomană, cu pachetele, cu praporii, cu preotul, cu coroanele, cu tot.
Doamna de lângă biserică ne-a trezit în toiul nopții c-un braț de flori pentru bunica. Trandafiri cu rouă pe ei și regina nopții și feciorași în toate culorile universului. Așa a început ziua înmormântării. Colorat. “Că tare-i plăceau florile lu’ tanti Mărioara. Cum s-o las să plece de la noi fără flori? Pă toate le-am strâns din grădină”. Mătușa de după sat m-a prins în brațe și m-a ținut strâns-strâns, atunci când plânsul a ieșit din mine fără să-l mai pot controla, zguduindu-mi corpul, amețindu-mă cu forța lui și tăindu-mi pentru câteva secunde respirația. Își pierduse fiul de curând. Îl răpusese un cancer greu și urât. Am stat lung în îmbrățișare. Inimă pe inimă, durere pe durere, pierdere pe pierdere. Vecinele au golit curtea de toate semnele dureroase ale înmormântării, iar atunci când ne-am întors acasă totul părea doar un vis urât. Au pierdut și ele cândnva, pe cineva. Știu cât de tare doare golul și obiectele care-ți aduc aminte de mort.
Nu-mi amintesc prea multe din câte s-au întâmplat și cum s-au întâmplat. Totul e ca un coșmar de care te scuturi după ce te-ai trezit. Nu vrei să-i cari după tine amintirea. Îl lași acolo în noapte, în uitare. Mă cuprinde uneori un sentiment de nețărmurită recunoștință pentru toți acei oameni care-au fost acolo și m-au luat de mână sau m-au ținut în brațele lor. Mi-au reamintit că în clipele acelea nu ești singur. Că există o energie colectivă care te învăluie ca o pătură pufoasă și caldă, în care-ți scufunzi corpul înfrigurat de apropierea morții. Suferința se sparge în mii de bucăți și se împarte cu ceilalți pentru a fi mai ușor de plâns.
Am conștientizat brusc că orașul m-a alienat, m-a înstrăinat, m-a împietrit. M-a deconectat de la energia colectivă în care am crescut și în care știam dintotdeauna ce am de făcut. Am uitat. Am uitat că trebuie să rămân conectată și la moarte, exact cum sunt conectată la viață. Moartea e parte din noi, crește înlăuntrul nostru și devine mai puternică în fiecare zi. Totul în jur trăiește și moare simultan. Nimic nu e veșnic. Totul e trecător. Sărbătorim viața și învățăm să uităm moartea. O minimalizăm, o reducem la tăcere, o scotem din naturalețea și firescul lucrurilor. Ne detașăm de ea, fugim de ea, o ascundem sub preș. Iar atunci când revine brusc în viețile noastre, nu mai știm cum să ne comportăm în preajma ei. Ne-am dezvățat să murim puțin, cu fiecare apus, cu fiecare anotimp, cu fiecare om pe care-l petrecem pe ultimul drum, cu fiecare Luminație în care aprindem luminițe pentru cei plecați și ne dorim ca și cei care vor rămâne să aprindă luminițe pentru noi.
Vorbele frumoase nu ne ajută cu nimic atunci când cădem în golul provocat de moarte. Gândurile bune, vorbele de compasiune, distanțele, coroanele și jerbele de flori sunt un fel de covoare care se rostogolesc împrejurul nostru, amintindu-ne că durerea ne poate sufoca uneori. Avem nevoie nu de distanțe, ci de apropieri. De mâini care să ne țină strâns, de mâini care să ne mângâie, de mâini care să alunge durerea, de mâini care să ne ajute să ne ridicăm din nou în picioare. De mâini care să ne tragă mai aproape de sufletele celor vii. E Luminație în satul de pe malul Someșului. Astă seară oamenii se adună și sărbătoresc moartea. Căci și moartea e parte din viață. Nu există separat de ea.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!