La noi la scopodărie

“La noi la scopodărie/ Crește brânza pă tăpsîie/ Vin găinile din sat/ Ciugulesc și stau la sfat” recitam eu, cocoțată pe câțiva baloți de paie.

Eram tare mandră de poezia mea nou-noută, pe care am învațat-o peste iarnă cu mama la băile Sovata. Cred că și bunica era la fel de mândră, altfel nu mă punea să o repet de fiecare dată de față cu alții.

Ceea ce nu înțelegeam prea bine era de ce toată lumea adunată în semicerc în fată baloților de paie se spărgea de râs. Femeile își ștergeau lacrimile cu colțul de la zadie, iar bărbații își scuturau burțile într-un râs zgomotos.

“Gospodărie, Simonica!” – mă corecta bunica de fiecare dată. “Scopodărie” repetam eu cu încăpățânare și nu înțelegeam prea bine care e diferența.

Atunci erau niște grajduri imense cu multe vaci și câțiva tauri comunali (de care îmi era teribil de frică). Bunica ajuta și ea, cand îi venea rândul. Adica o zi la fiecare două săptămâni.

Ziua aia era preferata mea. La amiază străbunica mă trimitea cu prânzul la pachet. Mâncam cu toată lumea de la grajduri și primeam bunătățuri de la fiecare în parte. Apoi mă urcau pe paleții de paie pentru programul artistic. Cântam, dansam și recitam poezii. Câteodată le spuneam povești.

Nu știam eu ce înseamnă să fii vedetă, dar mă simțeam cea mai mare stea de cinema. Așa mi-a zis bunicul că se numesc femeile alea frumoase, pe care le vedeam la televizor: “stea de cinema”.

Visam să apar la telejurnal când o să vină Ceaușescu la noi în vizită de lucru. Exact ca toți copiii ăia în costume de pionieri, care îi dădeau flori și îi recitau poezii.

La sfârșitul recitalului, nea’ Ion mă lua în spate și mă urca pe scara înaltă, până sus, în podul grajdului. De acolo, de la înălțime, se vedea Someșul șerpuind printre sate și pădurile și norii… Totul era atât de mare, iar eu mă simțeam atât de mică, încât amețeam.

Acum nu mai există nimic din toate astea. Nea’ Ion e demult țărână, la fel ca jumătate dintre babele care-și ștergeau lacrimile cu marginea zadiei. Au rămas doar ruinele grajdului. Ca un fel de cicatrice adâncă a unor vremuri demult trecute. Printre zidurile părăsite au crescut licheni și tufe de soc. Ca o confirmare a faptului că viața merge întotdeauna mai departe. “La noi la scopodărie…”

credit foto #cutiadecarton

Leave a Reply