Ioana Duda – Antidepresiv

Am citit ultimul rând din Antidepresiv pe 31 ianuarie 2018. Am tot amânat să citesc cartea Ioanei Duda. Apoi am tot amânat să scriu impresiile mele despre cartea ei. Probabil pentru că m-am simțit extrem de vulnerabilă. M-am luptat (și încă mă lupt) și eu cu episoade mai lungi sau mai scurte de depresie și încerc să-mi adun și lipesc cioburile unui lung șir de despărțiri care m-au rupt în bucăți.

Credeam că poveștile Ioanei Duda vor zgândări răni încă nevindecate și că-mi va fi și mai rău citindu-le. Dar se pare că m-am înșelat. Da, a durut fiecare cuvânt. Mi-am amintit de bunica, de modul stupid în care a murit, fără să putem face nimic să o salvăm. O rană încă deschisă și așa cum unii aud urlatul câinelui iubit, așa aud și eu sunetele aparatului care o făcea pe bunica să respire. Sau delirul bunicului pe morfină, urlând de durerea piciorului amputat. Sau respirația grea, sacadată, a străbunicii, căruia corpul i-a paralizat treptat-treptat, până a cedat de tot sub ochii noștri neputincioși. Și încă mi-e teamă să bag chestii în priză pentru că uneori aud sunetul ăla de curent care a traversat corpul unchiului meu favorit, electrocutându-l mortal. E un lung șir de morți dureroase în viața mea, morți care mă mai bântuie uneori, făcându-mă să mă întreb de ce trebuie să sufere atât de mult oamenii pe care îi iubești?!

M-a înduioșat maxim fiecare detaliu și delicatețea cu care este descrisă relația cu fratele și mi-am amintit de bărbatul pe care l-am iubit o dată cel mai mult în viața asta, bărbatul pe care drogurile și alcoolul l-au luat în mirajul lor, îndepărtându-l definitiv de mine. O altă despărțire, o altă pierdere pe care să o adaug colecției mele de oameni care m-au părăsit de-a lungul vieții, care au ales pe altcineva sau altceva în locul meu, lăsându-mă în urma lor ca pe o cantitate neînsemnată, ceva care nu a fost niciodată cu adevărat important pentru ei. Un nimic. Un nimic care mă doare.

Am pierdut oameni și locuri și joburi și bani și obiecte care uneori au fost extrem de importante pentru mine. Am pierdut chiar bucăți din sănătatea mea și prezența bolii m-a apropiat și mai tare de moarte, făcându-mă să mă tem. Am pierdut controlul uneori. Control asupra corpului sau asupra minții. Și asta m-a speriat până la atacuri de panică, trăite cu sentimentul că gata, de data asta chiar voi muri și voi avea parte de cea mai patetică moarte posibilă.

Am pierdut părți din mine, chiar dacă m-am luptat cu disperare să le păstrez așa cum le știam. Și n-am făcut asta fără luptă. Nu. Recunosc în cuvintele Ioanei și lupta aceasta surdă, neputincioasă, lupta asta în care ești doar tu, față în față cu demonii din tine. Am retrăit nopțile lungi nedormite, plânse și alinate doar cu vin și cărți. Mult vin. Și mai multe cărți.

Am citit cu sufletul la gură episoadele în care Ioana Duda vorbește despre relația ei cu mâncarea, indirect de fapt, povestește relația cu propriul ei corp. M-am regăsit și aici. Mai trăiesc încă dimineți în care întorc privirea pentru că nu-mi suport corpul reflectat în oglindă. Îmi amintesc și lungii ani de cure de slăbire și speranța aceea înșelătoare că de data asta voi reuși. Da, recunosc. Am și eu o relație disfuncțională cu propriul meu corp. Un fel de Love – Hate relationship cu sportul, cu somnul, cu mâncarea, cu corpul.

Stima mea de sine este uneori inexistentă. Autocritica mă sufocă. La fel ca și obsesia perfecțiunii. Am învățat de mică să fiu perfectă pentru că doar atunci ceilalți mă vor accepta și iubi. Altfel nu aș merita nici măcar atenția lor. Ah, și teatrul. Am empatizat mai ales cu teatrul. Evadarea într-o piesă de teatru sau într-un film sau într-un roman sunt singurele evadări care-mi pot face mintea să tacă și să uite.

M-au răscolit toate astea. Sunt toate atât de prezente în “Antidepresiv”. Credeam că doar eu sunt iremediabil defectă, neadaptată, greșită. Erau zile în care priveam pe stradă oamenii și mă întrebam cum de lor le este atât de simplu să trăiască și să se simtă vii, întregi, împliniți? De ce lor e este atât de ușor să respire respirație după respirație și să trăiască? Fără frici, fără nemulțumiri, fără aspirații, fără nimic? Mă simțeam singura ciudată, neînțeleasă, defectă.

Apoi am citit-o pe Ioana Duda și am înțeles că mai sunt și alții ca mine. Că nu sunt un animal diferit, de neaceptat și de neînțeles de ceilalți. Și asta mi-a făcut bine. Nu în sensul de milă “Ah, uite, există cineva care suferă poate și mai mult decât o fac eu, ce bine că nu sunt singură!”. Ci în sensul de liniște.

De o liniște care implică acceptare și asumare a ceea ce sunt. Pentru că dincolo de durerea pe care a răscolit-o textele astea în mine, dincolo de toată ceața asta densă care se așează uneori peste gânduri, am găsit în “Antidepresiv” multă speranță, mult optimism și poftă de viață.

Nevoia de-a trăi și lupta de-a reuși să trăiești simplu și frumos răzbate din fiecare rând. Și inevitabil m-am întrebat de ce eu nu aș putea trăi așa? Cu mai multă iubire față de mine-însemi, cu mai multă toleranță față de propriile mele căderi și cu mai multă încredere în mine că voi reuși să respir frumusețe până la capăt. Și mi-am promis că da, voi începe să fac asta. Voi începe să trăiesc fiecare zi până la capăt. Să o trăiesc mai mult din inimă și mai puțin din minte. Să iau lucrurile exact așa cum vin și să adun în mine forța să mă bucur de ele.

Într-adevar cartea este cel mai bun antidepresiv pe care l-am înghițit vreodată. Este exact pastila salvatoare, înfulecată fără apă, pe marginea trotuarului, într-o criză de anxietate, în care aerul nu mai găsește drumul spre plămâni și gheara aia din piept te strânge tot mai tare.

Nu, nu există grupuri de suport pentru oamenii ca noi. Nu există în România. Terapie e singura noastră salvare, cu condiția să găsești un psiholog bun și să ai suficienți bani să-l plătești. Dar există și terapii alternative. Iar cartea Ioanei Duda ar putea fi una dintre ele. Un fel de book club în care oamenii să se adune și, pornind de la texte, să înceapă să-și spună propriile povești, să-și expună proprii demoni, să se lupte cu propriile frici și să-și găsească propriile metode de a-și domoli suferințele.

Eu cred, sincer, că astfel de întâlniri sunt extrem de necesare. Și mai cred c-ar fi un început. Că pornind de aici, de la întâlnirile astea se poate construi mai mult. Se poate ajunge la grupurile alea de suport care există în filmele americane. Dar cineva trebuie să înceapă de undeva.

“Antidepresiv” este un pretext bun să vorbim despre relația cu propriul corp, dependențe, depresii și anxietate, dar, mai ales, frica de moarte și de sentimentul ratării.

Leave a Reply