Iară vina nu-i a mea. Nici unde eram, nici ce purtam.

Vă amintiți fața galbenă zâmbitoare? Aia care pe vremuri țopăia de bucurie atunci când te conectai pe yahoo messenger? Ei, tricoul era alb și avea pe piept fața asta galbenă zâmbitoare. Nu, nu avea decolteu. Era chiar până sus, la baza gâtului. Nu, nu era transparent. Și nu, nu era mulat. Prima dată am simțit privirea. Da, privirea de șarpe rece și lipicios, care te face să te înfiori de scârbă când îți alunecă pe piele. M-am așezat pe scaunul care tocmai se eliberase, strângând la piept ghiozdanul ca pe-o apărătoare. Mă rugam să scap de privirile libidinoase ale tipului. Metroul se mișca mai încet ca niciodată. Țineam privirea ațintită în podea și o roșeață îmi ardea obrajii. Străduța era întunecată și pustie. Mereu o traversam în grabă. La capăt felinarul și dincolo de el scara de bloc în care intram eu. Nu i-am auzit pașii. I-am simțit răsuflarea grea în ceafă. Cuvintele au căzut greu, ca un bolovan, chiar dacă erau șoptite la câțiva centimetri de urechea mea stângă. “Băga-mi-aș pula între țâțele tale. Să mi-o frec de ele până mă slobod pe fața ta zâmbitoare. Curvă ordinară, cum îți permiți să umbli pe stradă îmbrăcată ca o panaramă!” A trecut pe lângă mine ca un coșmar, împingându-mă puțin, să încapă pe trotuarul îngust.

Primul an de București. Și ultimul an când n-am avut un spray cu piper în ghiozdan. Orașul cel mare te învață. Iar lecțiile nu-s toate mișto.

De cele mai multe ori faptul că sunt “grasă” și “urâtă” mă scutește de hărțuirea stradală “sexuală”. Nu “corespund” standardelor vremii. Desigur, răsuflu ușurată și mă mișc mai dezinvolt pe străzile marelui oraș. Kilogramele în plus sunt scutul meu de apărare. Se transformă într-o mantie care mă face imvizibilă pentru masculii însetați de frumusețea feminină standard.

Dar nu mă scutesc de bullingul și body shame-ul asociate “grăsanelor”. Aici aș putea scrie un foileton. Dar nu o voi face.

Un alt foileton aș putea scrie despre ce înseamnă să fii inteligentă, documentată, pregătită, competitivă sau profesionistă într-un domeniu preponderent masculin. Despre “glumițele” care te pun la locul tău de “femeie”. Despre mănușile pe care ești nevoită să le porți uneori, ca să nu șifonezi prea tare orgolii masculine. Despre limitele care există în capul lor și cad asupra ta ca niște sentințe care îți îngrădesc creativitatea. Dar nu voi vorbi nici despre acest subiect.

Formele în care femeile sunt violentate fizic sau psihologic și emoțional de către bărbați sunt extrem de variate. Nu le-as putea epuiza în câteva foiletoane. Tocmai de aceea aleg să discut punctual despre violențele pe care le-am resimțit în urma participării la flash mob-ul “Violatorul ești tu” organizat de cooperativa feministă “Cade una, cădem toate”.

A fost un privilegiu pentru mine să pot protesta liber, alături de aceste femei minunate. Un privilegiu, deoarece încă mai există în lume femei care nu pot protesta fără a-și pune viața în pericol. De 1 martie s-a organizat la București flashmob-ul Violatorul ești tu. A fost o variantă românească a cântecului și a dansului chilian, care a fost preluat internațional în 2019 și a fost reprodus peste tot în lume pentru a atrage atenția asupra violențelor comise împotriva femeilor.

Ne-am luat muult hate, insulte și violențe virtuale după eveniment. E nevoie de maturitate să nu pui la suflet toate criticile care li s-au adus protestatarelor. Și e nevoie de și mai multă răbdare să citești mesajele bărbaților care ți-au invadat mesageria privată sau profilul personal de fb ca să te învețe ei cum trebuie să fii prevăzătoare și cum trebuie să te păzești ca să nu fii hărțuită sau violată. Bineînțeles, toate aceste “sfaturi” binevoitoare echivalau cu restricții pentru femei: nu te machia strident, nu te îmbrăca provocator, nu umbla târziu singură pe stradă… etc.

Dovadă că mentalitatea în care victima este blamată pentru hărțuire sau viol este foarte în floare la noi. Nu am primit nici măcar un mesaj care să susțină că o educare a băieților/bărbaților să respecte femeile ar putea reduce violențele împotriva lor. Nu este surprinzător, într-o țară în care, statistici recente scot la iveală o majoritate zdrobitoare de români consideră violul ca fiind ceva normal. “Femeile și-o cer singure” ca să rezum părere lor.

Privind fotografiile publicate după eveniment de Casa Jurnalistului și de Libertatea, îmi dau seama că m-am maturizat enorm în acest ultim an de când fac voluntariat pentru cauze feministe. Departe de a mă supăra, hate-ul primit duminică m-a amuzat și m-a ambiționat să ofer și mai mult timp și energie acestei cauze. Astfel de acțiuni sunt extrem de necesare. Iar dimensiunea urii cu care ni s-a răspuns duminică este un argument suficient pt mine.

Da, poate flashmobul nu a fost perfect. Dar a fost o încercare de-a face concret ceva, într-o țară în care nu se face nimic.

Mi-aș fi dorit ca fotografia asta absolut fabuloasă de la Casa Jurnalistului să fi iscat discuții pertinente despre mesajul flashmob-ului și despre problemele pe care le-am înșirat într-un manifest luung, luung, luung (vezi descrierea evenimentului).

Mi-aș fi dorit ca flashmob-ul să fi solidarizat oamenii, să-i fi sensibilizat, să-i fi ajutat să conștientizeze amploarea pe care violența împotriva femeilor o are în România și peste tot în lume. Problemele acestea sunt alte statului, ale noastre, ale voastre. Violatorii suntem noi toți. De fiecare dată când închidem ochii la o agresiune fără să facem nimic, suntem complici. Complici cu agresorii. Complici cu judecătorii care dau sentințe absurde. Complici cu polițiștii care nu-și fac datoria. Complici cu președinții a zeci de instituții ale statului care care ar putea să schimbe situația actuală, dar nu fac nimic.

Citesc comentariile și văd că discuțiile sunt despre kilogramele participantelor, ura lor (presupusă) împotriva tuturor bărbaților și direcția în care este îndreptat degetul lor.

Atât se poate? Se pare că da. Exact acesta este nivelul. Doar atât putem. Să minimalizăm totul. Să criticăm. Să anulăm. Să desființăm din fotoliul confortabil de acasă printr-un comentariu virtual pe toate femeile care și-au petrecut ziua întreagă repetând la sincron acest dans, învățând versuri într-o limbă total necunoscută, implicându-se emoțional, expunându-se public.

Mda. Ce pot să zic? Pot doar să mă repet. A fost un privilegiu să fac parte din grupul acestor femei, care “ar trebui să o lase mai moale cu mâncarea” ca să “corespundă” proiecțiilor pe care bărbații adevărați și le fac despre corpurile lor. A fost foarte eliberator să-mi strig furia și neputința și revolta. Pentru că s-a strâns multă furie în mine săptămâna trecută, când am citit despre sentința suprarealistă dată de către un judecator unei fetiței de 11 ani violate. Da, a fost emoționant și intens să îndrept degetul ăla acuzator împotriva unui sistem care permite astfel de aberații. Iar dacă direcția în care a arătat degetul meu a deranjat atât de tare, atunci poate nu sunteți în tabăra care trebuie. De aici, de unde ne-am situat noi astăzi, degetul acuzator s-a simțit perfect îndreptățit.

Credit foto = 》 Casa Jurnalistului și Libertatea