Aveam cinsprezece ani când a murit bunicul. Era eroul meu personal şi era prima moarte extrem de reală pentru mine. Nu am putut niciodată înţelege de ce oamenii acordau atâta atenţie acelui cadavru hidos, care nu mai păstra nimic din ceea ce a fost bunicul meu. Faţa îi era încremenită într-o grimasă a suferinţei pe care doar morfina le-o mai poate da oamenilor. A suferit mult înainte de moarte. Fizic, a murit câte puţin în fiecare zi, vreme de trei ani. A murit lent, captiv într-un corp în descompunere. Diagnosticat cu cangrenă, a refuzat să-i fie amputat şi cel de-al doilea picior. Spiritual, a murit şi el, exact în momentul acelui refuz. A murit în acel refuz pentru că exact în acel moment a ieşit lumina de viaţă din el. Pur şi simplu a înţeles că nu mai are rost să trăiască. Pur şi simplu a înţeles că era deja un om mort pentru viaţa pe care el şi-o dorise.
Nu, nu a renunţa fără luptă. A luptat feroce vreo câţiva ani prin paturi reci de spitale. A simţit fierăstrăul care taie nemilos osul. S-a trezit nopţi în şir urlând de durerea piciorului fantomă. A cunoscut îndeaproape mirajele morfinei. Şi-apoi s-a făcut bine. A redevenit el şi s-a împăcat cu soarta. A învăţat să meargă din nou. A învăţat să râdă din nou. Şi tocmai când viaţa redevenise din nou a lui, boala a început să-l macine din nou. A lăsat-o să se instaleze într-un corp pe care a înţeles că nu-l mai putea controla. Ce rost avea să-şi mai continue agonia? Ce rost mai aveau câteva luni smulse morţii, luni în care știa că o se repete la infinit acelaşi coşmar? Alt spital, altă operație, al doilea picior amputat. Aşa că s-a hotărât să moară. A murit lent, zi după zi, vreme de trei ani.
Vreme de trei ani, nu era decât un corp care agoniza. În puţinele clipe când scăpa de efectele morfinei, mă privea în ochi şi-mi spunea: „Simonica, dragă, într-o societate civilizată, ar trebui să se permită eutanasierea”. Apoi cădea din nou în delir. Stăteam lângă el, îl ţineam de mână, şi îmi imaginam cum ar fi continuat viaţa noastră fără boala lui. Îşi dorea să călătorească. Singurele călătorii acum erau pentru el cele furnizate de morfină. Adora să meargă cu bicicleta lui roşie să împartă ziare şi să vorbească cu oamenii. Acum nu mai făcea asta decât în somn. De multe ori îl auzeam delirând. În lumea lui, viaţa continua acelaşi ritm. Dimineaţa împărţea ziare, dupa-amiaza făcea temele cu mine, seara juca șah la bufetul din sat. Micile întreruperi se făceau doar atunci când expira doza de morfină şi se reîntorcea la o realitate fizică pe care o detesta. „Puteţi să mă ardeţi! Puteţi să mă ardeţi de viu!”– spunea el – „Oricum sunt deja un hoit!” Am învăţat că trupul şi sufletul pot fi despărţite. Trupul nu mai înseamnă nimic. E doar un înveliş de care vom scăpa într-o zi.
Aveam doar cincisprezece ani când am învăţat să mă rog unui Dumnezeu care-l lăsa pe bunicul meu să moară în chinuri de neimaginat. Bunicul meu mirosea a carne putrezită şi agoniza pe morfină. Iar eu mă rugam unui Dumnezeu al unei iubiri pe care nu i-o înţelegeam. Mă rugam să-l iubească şi el pe bunicul şi să îl ia la el. Mă rugam, în camera duhnind a hoit şi-a morfină, să se termine toate. Aveam doar cinsprezece ani când moartea a venit ca o eliberare.
Am refuzat să merg în camera cu sicriul şi să-l văd acolo. Am preferat ca ultima mea amintire să fie noaptea aceea în care l-am ţinut de mână şi el retrăia în visele lui, ziua în care o învăţase pe colega lui, Doina (noua poştăşiţă) să meargă cu bicicleta. Era atât de liniştit. Atât de fericit. Nu am putut înţelege de ce toţi mergeau acolo şi îi pupau cadavrul, îi strângeau mâna şi monologau cu el. Eu eram singura care nu putea face asta. Stăteam în grădină, sub nucul unde îmi citea poveşti în copilărie. Îi priveam zâmbetul din cele trei fotografii pe care le aveam cu el şi îmi aminteam clipele frumoase din viaţa noastră.
Nu îmi mai amintesc prea multe. Cele trei zile de doliu şi ziua înmormântării le-am blocat într-un gând-memorie pe care nu mai vreau să-l accesez niciodată. Îmi amintesc însă că, ani buni de la moartea lui, nu-mi puteam aminti deloc cum arăta faţa lui când zâmbea. De câte ori îmi forţam memoria, nu reuşeam să rememorez decât faţa lui încremenită într-un sicriu descoperit și ropotul bulgărilor de pământ îngheţat, care loveau sicriul coborât în pâmânt. Tot ce însemnase bunicul meu pentru mine, toate amintirile noastre frumoase, tot ce îmi imaginam că i se întâmplă lui după moarte, absolut tot era înghiţit de-o memorie care se blocase pe aceste două imagini dintr-o înmormântare standard.
Ani întregi de zile, memoria mea rămăsese blocată pe aceste două imagini. De câte ori mă gândeam la el, desenam cu ochii minţii o gaură dreptunghiulară în dealul unde se află cimitirul din sat. În această gaură dreptunghiulară este sicriul. Apoi bulgării de pământ. Oamenii pleacă rând pe rând, revenind la viaţa lor obişnuită. Noaptea se lasă încet peste sat. Vântul şi lapoviţa. Bunicul meu, în groapa dreptunghiulară, în costumul lui negru de sărbătoare, stă acolo, în noua lui casă. Iar eu nu pot să mă gândesc decât la cât de frig trebuie să îi fie şi cât de singur şi părăsit de toţi trebuie să se simtă.
Ani de zile m-a bântuit această imagine. Ştiam că nu este adevărată, ştiam că nu este posibil, dar nu puteam decât să mă gândesc: şi dacă el simte totuși? Dacă el îşi simte acum corpul exact la fel cum, luni bune după operaţie, urla de durerea piciorului tăiat? Dacă sufletului lui îi era frig? Dacă sufletul lui se simţea singur? A trebuit să-mi blochez memoria şi să refuz sistematic să-mi mai amintesc. Apoi am început să scriu despre momentele frumoase trăite cu bunicul meu. Apoi m-am vindecat şi m-am reconectat la el, recompunându-l doar din amintirile calde şi luminoase.
De ani de zile am decis că vreau să fiu incinerată. Mi-am făcut testamentul şi am lăsat indicaţii clare cum ar trebui să se desfăşoare înmormântarea mea. L-am mituit pe paznicul de la Crematoriu să mă lase să văd cum este înăuntru şi să-mi explice exact cum se face incinerarea. Sunt pregătită. Am hotărât, în deplinătatea facultăţilor mele mentale ce vreau să se întâmple cu mine după moarte. Şi nu mi-e deloc teamă de judecata unui Dumnezeu ortodox, cât mi-e teamă că, din prea multă dragoste, cei care vor rămâne în urma mea nu o să-mi îndeplinească dorinţele.
*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!