Cristina Nemerovschi – Ultima vrăjitoare din Transilvania

Primul volum al trilogiei l-am citit în toamnă. Parcul se pregătea de iernat, ultimii trandafiri își dădeau suflarea, înfiorându-mă cu frumusețea lor perfectă. Un cer pufos, de vată pe băț, tot mai coborât spre pământ, mă sufoca prin apropierea lui ireală. Vântul bătea nebunește, semn că timpul cititului prin parcuri ar cam trebui încheiat. Lectura a mers repede, ronțăind un măr și aruncând în lac coronițe de sălcii.

Am făcut apoi o pauză luungă, așteptând să primesc următoarele volume. Pe acestea le-am citit săptămâna trecută, în această primăvară iernatică, lenevind în pat cu multe lichide fierbinți și citrice. Nu știu dacă lectura a fost sau nu influențată de gripă, cert este c-am trăit intens întâmplările din roman, continuând aventura cu personajele până și în visele mele, chinuite de febră. A fost foarte real totul pentru mine, mai ales atmosfera din satul transilvan. Se suprapunea teribil peste satul copilăriei mele. Doar castelul lipsea.

Când eram în școala primară, toate vacanțele de iarnă le petreceam la bunici, într-un sat din Transilvania. Imediat după ce se terminau sărbătorile, femeile din sat se adunau la noi acasă. Atunci se numea “șezătoare”. Acum nu știu dacă se mai organizează așa ceva. Fiecare femeie aducea ceva de lucru manual. Unele tricotau ciorapi și pulovăre. Altele împleteau șnur și asamblau fețe de masă din mileuri. Altele coseau în cruce sau în chelin. Altele torceau lâna sau depănau sculurile de lână.

Dincolo de activitatea manuală, femeile vorbeau nonstop. Partea mea favorită era atunci când erau într-o dispoziție mai “dark” și începeau să depene povești din folclorul satului. Era momentul în care mi se punea o gheară rece în capul oaselor și mă simțeam paralizată de frică. Satul și oamenii lui deveneau brusc mai interesanți și mai periculoși. Amplificată de imaginația mea, viața satului nu mai era deloc liniștită. O altă realitate se contura încet, împletită din cuvintele femeilor care vorbeau uneori în șoaptă, rostind cuvintele cu teamă, în colț de năframă, ca să nu invoce prin ele puterile întunecate ale răului.

Era o lume plină de strigoi care furau laptele de la animalele sătenilor și le îmbolnăveau sau vrăjitoare periculoase, care legau vrăji cu morții, să nu poată fi desfăcute niciodată. Întâmplări nemaiauzite se rostogoleau înspre mine printre împunsături de ac și zdrăngănit de andrele. Iar ziua, când se nimerea să trec prin locurile pomenite în poveștile femeilor, mă cutremuram. Mă cuprindea o frică nedeslușită, ca un abur, o frică de necunoscut, de inexplicabil, de supranatural. Nu știu dacă credeam într-o astfel de realitate paralelă a satului, cert este că mintea mea nu găsea niciun argument logic prin care să o anuleze. Ea era oricând posibilă și gândul acesta mă umplea de neliniște.

Am retrăit sentimentele și stările de la șezătoare citind Ultima vrăjitoare din Transilvania. Este vorba despre o trilogie mistery, fiecare volum aducând în prim plan câte un personaj principal: Contesa Aneke (vol I), Mathias (vol II) și Alexandra (vol III). Acțiunea se petrece în București și într-un sat, pierdut undeva prin Transilvania. Aici realitatea nu este deloc ceea ce percepe simțurile noastre adormite, de orășeni deconectați de la ritmurile naturii. Viața, dar mai ales moartea, sunt guvernate de alte legi, iar prin vrăji și fierturi magice, oamenii pot deveni nemuritori.

Nu o să fiu eu cea care să vă rezume acțiunea. Nu vreau să vă stric plăcerea lecturii și să vă lipsesc de fiorul necunoscutului. Dar insist să vă fac atenți la câteva elemente importante.

Ce m-a preocupat pe mine de la bun început a fost o curiozitate pur scriitoricească. Cum poți să mai scrii un roman despre vampiri, vârcolaci, ființe nemuritoare etc. într-un moment în care piața de film și de carte este suprasaturată de acest subiect? Dar, mai ales, cum poți să scrii un roman cu o voce autentică, originală și cu o acțiune credibilă, care să plictisească prin elemente redundante? Metoda folosită de Cristina Nemerovschi este foarte simplă. Treci greutatea personajului dinspre miraculos, supranatural înspre normal, pământean, omenesc. Personajul principal este un om, iar întreaga acțiune a romanului este percepută prin ochii, mintea și cuvintele ei. Centrul de greutate nu trece pe nemurire și personajele nemuritoare ale romanului, ci pe modul în care oamenii percep acest fenomen al nemuririi.

Alexandra, adolescenta teribilă de la oraș, nu pare un personaj foarte credibil de la bun început. Este prea matură pentru niște introspecții atât de profunde. Vorbește prea elevat, se comportă prea matur, are preocupări prea serioase pentru vârsta ei. Este extrem de critică și pare foarte sigură pe ea, știind cu exactitate cum să acționeze. Nu pare să îi fie frică niciodată, nici măcar în cele mai supranaturale întâmplări. Acționează impulsiv, instictual, și acest mod de reacție o poartă în locuri interzise și constituie prilej de a întâlni personaje bizare, care îi vor schimba definitiv existența.

Întreg romanul este de fapt propria ei confesiune și propria ei transformare. Aș spune mai puțin transformare și mai mult conștientizare. Inițial, repetarea aceleiași povești pe care, de altfel, o cunoșteam foarte bine, mi s-a părut extrem de plictisitoare. La fiecare pas, chiar și atunci când pare că descrie lucruri banale, lipsite de importanță, scriitoarea scapă intenționat niște ancore, un mic detaliu semnificativ, detaliu care prevestește ceva ce se va întâmpla în viitor. Nicio repetiție nu este la întâmplare, niciun detaliu nu este de prisos.

Am descoperit cu plăcere că autoarea introduce de fapt un mecanism psihologic perfect normal. Este modul în care mintea noastră funcționează atunci când argumentele logice dispar. Macină la infinit, repetând mecanic datele problemei până când se obișnuiește cu ele, ajungând să le considere ceva normal, acceptat, adevărat, obișnuit.

Partea cea mai interesantă a trilogiei mi s-a părut, din această perspectivă, modul delicat prin care autoarea a reușit să îmblânzească mintea noastră de muritori prin acceptarea, conștientizarea și asumarea ideii de nemurire. Atenție, așadar, la introspecție. Analizați cu atenție fiecare gând al personajului. Voi cum v-ați raporta la propria voastră nemurire? Trilogia Cristinei Nemerovschi este un exercițiu de imaginație foarte interesant. Vă recomand să-l încercați. Va îmblânzi puțin moartea și va potența pofta de viață. Garantat.

*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!

Leave a Reply