Mica enciclopedie LYKKE, realizată de Meik Wiking pune pe prima poziție comunitatea (faptul de a fi împreună – zice el), urmată apoi de bani, sănătate, libertate, încredere și bunătate. Acestea par a fi ingredintele fericirii personale și colective, concluziile bazându-se pe o grămadă de studii realizate de Institutul de Cercetare a Fericirii din Copenhaga.
El delimitează două dimensiuni ale fericirii. Una afectivă sau hedonică (emoțiile pe care le avem zi de zi) și una cognitivă (cât de fericiți și mulțumiți suntem de viață, în general). Cele două se suprapun, firește. Micile momente de fericire din fiecare zi dau un sentiment de mulțumire cu propria viață per ansamblul ei. Încercând să măsoare și să evalueze fericirea, Meik Wiking a constatat că de fapt contează care este visul pe care îl avem și cât de aproape suntem de trăirea lui. Nici măcar nu contează ce vis avem. Niciun vis nu este mai mult sau mai puțin valoros ca altul din perspectiva fericirii.
Țările cele mai fericite sunt cele care au dezvoltat un puternic sentiment al comunității, iar cei mai fericiți oameni sunt aceia care știu că au pe cineva pe care se pot baza la nevoie. O viață împlinită se bazează pe legături cu ceilalți și pe scop (individual sau colectiv). Studiile arată că bogăția individuală nu are legătură cu contul din bancă sau posesiunile materiale, ci cu rezistența legăturilor noastre, sănatatea celor pe care îi iubim și trăirea frecventă a sentimentului de recunoștință. Iată de ce țările cu indice mare al fericirii, pun mai presus de binele individual comunitatea. Ei înțeleg legătura dintre o viață mai bună și binele comun. Chiar dacă plătesc taxe mai mari, de exemplu, ei nu sunt deranjați. Ei simt că de fapt “cumpără o calitate mai bună a vieții”, contribuind la comunitate și având siguranța că toți cei pe care îi cunosc vor fi sprijiniți de sistem la nevoie (chiar și ei înșiși).
Iată de ce în astfel de țări simțul proprietății private este înlocuit de cel al proprietății comune. Există sisteme de locuințe comune, grădini comunitare, bănci de materiale și unelte de folosit la comun, mașini conduse pe rând după un orar prestabilit în comunitate, biblioteci comunitare etc.
Un proverb olandez spune că e mai bine să ai un vecin apropiat decât un prieten îndepărtat. Tot olandezii sărbătoresc pe 26 mai ziua națională a vecinilor. Știti reclama aia la detergentul de vase, când se spală impecabil teancul de farfurii după ce oamenii mănâncă și petrec în stradă? Ei bine, așa arată sărbătoarea asta la ei. Pur și simplu scot mesele în stradă, fiecare aduce ceva de mâncat și de băut și petrec împreună. Sper că și vasele le spală tot împreună 😉
Cetățenii care locuiesc în aceste țări susțin că: 98% se simt în siguranță în comunitatea lor; 95% sunt mulțumiți cu condițiile lor de trai; 70% au cel puțin 4 prieteni printre vecini.
Pe mine cifrele acestea m-au blocat. Locuiesc de 6 ani în același apartament de bloc și cunosc doar 7-8 oameni, cu care mă intersectez uneori pe scări (și asta pentru că nu folosesc liftul) și m-am împrietenit doar cu o vecină de pe palier (și asta pentru că este ea super sociabilă și m-a luat prin învăluire, topindu-mi timiditatea).
Cum stăm la capitolul comunitate în România și cât de dispuși suntem să investim în comunități? Fie că sunt comunități de bloc, de grădini urbane, de bicicliști, de lecturi publice, de proteste (lol), de biblioteci sau orice fel de comunități? Avem timp, energie și resurse să ne implicăm să schimbăm modul în care românii se raportează la comunități? Putem construi aici comunități, “furând” puțin din practicile de succes ale altor țări și adaptându-le la specificul nostru autohton?
Unde și când au dispărut petrecerile de bloc care ne animau copilăria? Vecina care venea mereu să ceară o cană de zahăr sau de ulei, copiii care se jucau în fața blocului, straturile de legume din spatele blocului, baba comunistă de la parter care știe tot ce mișcă în bloc sau nenea cu cojoc gri, care curăța mereu zăpada de pe trotuar? De ce la noi nu exista o sărbătoare a vecinilor, dar există zicala “să moară și capra vecinului”? De ce nu mai există băncuțe în fața caselor, doar garduri din ce în ce mai înalte? Când am încetat oare să mai investim în comunități și de ce? Și ce impact are izolarea asta asupra stării noastre de fericire?
Acestea sunt întrebările pe care le-am discutat la o cafea matinală cu “fetele mele de la bibliotecă”. Și așa s-a născut ideea. Hai să începem să organizăm la bibliotecă activități care să crească comunități. Și pentru că tot e perioada sărbătorilor de iarnă, ne-am gândit să începem festiv, printr-o resuscitare a celebrelor petreceri de bloc din vremea copilăriei noastre comuniste (că tot biblioteca este la parterul unui bloc).
Noi credem cu tărie că oamenii au nevoia de-a fi împreună și de-a se conecta unii la alții. Nu o spunem așa, după ureche. O susținem argumentat, pledându-ne cauza prin ecourile pe care activitățile desfășurate de noi la bibliotecă le-au trezit în rândul oamenilor. De la #iuliefărăplastic, la serile de feminitate organizate de Emilia Priceputu, la clubul părinților pre(a)ocupați de lectură ținut regulat de Natalia Dabija, la fabuloasa petrecere de ziua mea organizată la bibliotecă (petrecere la care au participat aproximativ 50 de oameni și s-au strâns peste 160 de cărți – inclusiv de la oameni necunoscuți din toată țara, nu doar din București) și să închei cu efervescența și implicarea celor care participă lunar la cercul de lectură pentru adolescenți.
Așadar noi organizăm petrecerea comunitară și vă lansăm o provocare. Vrem să înțelegem ce nevoi “comunitare” aveți, ce puteți oferi la schimb pentru a crește comunitatea și cum arată pentru voi comunitatea ideală. Despre toate aceste lucruri importante vom discuta pe larg la petrecere. Dar până atunci v-am pregătit un mic chestionar, pe care vă rugăm să-l completați. Este extrem de important pentru noi să aflăm și părerile voastre.
Detalii vitale despre petrecere găsiți aici. Eu vă aștept cu entuziasm și cu multă curiozitate și disponibilitate de-a vă asculta opiniile personale legate de necesitatea (sau inutilitatea) comunităților.
P.S. Minunatul afiș al petrecerii noastre comunitare este realizat de Alexandra Lavrente, aceeași Alexandra Lavrente care ne va învăța cu răbdare să pictăm manual globuri. Nu uitați să vă înscrieți la atelierul ei.