Ceramica de Horezu

Era o duminică leneșă când am trecut noi prin Horezu. Credeam că e devreme să ne întoarcem în București. Așa că mi-am amintit de acest vechi vis al meu, acela de-a vedea de aproape cum funcționează un atelier de olărit. Nu știam prea bine cum se procedează. Planul era să mergem în oraș, să oprim la o cafenea draguță și să căutăm informații, sorbind o cafea fierbinte, cu multă spumă. Sau să întrebăm un localnic dacă știe vreun atelier mai interesant și mai prietenos cu turiștii. Nu a fost însă nevoie. La sensul giratoriu de la intrarea ân oraș era un indicator “Spre Satul Olarilor 2 km”. L-am urmat cu conștiinciozitate.

Duminica era la fel de leneșă și în satul olarilor. Nici urmă de turist, nici urmă de sătean. Oamenii își făceau somnul de frumusețe, respectând cu sfințenie porunca de-a te odihni destoinic în ziua a șaptea a săptămânii. Câte un câine somnoros ne mai lătra de după porțile închise. “N-avem noroc” – mi-am zis în gând. Și tocmai când eram în punctul de a renunța, am zărit casa. Era prima casă care avea expuse în curte obiecte artizanale. Ceramică, țesături, covoare și câteva decorațiuni. O altă mașină cu turiști era deja oprită lângă fântână. Am parcat și noi alături, apoi ne-am răcorit puțin cu apă limpede de fântână, băută în cană de lut.

Ușa magazinului era deschisă. O doamnă foarte carismatică, răspundea la întrebările turiștilor. S-a oprit brusc, s-a îndreptat spre ușa care dădea spre curtea interioară și a strigat tare “Aurico, hai că avem oaspeți! Bagă roata aia în funcțiune și arată-le la oamenii ăștia cum se lucrează cu lutul”. Oalele și ulcioarele și cănile și farfuriile s-au cutremurat pe rafturi, vibrând la unison pe vocea de tunet a femeii. O fată somnoroasă a ieșit din casa din spatele atelierului. S-a frecat la ochi, deranjată de lumina prea puternică a amiezii, ne-a privit cu o căutătură ușor mânioasă, căutătura omului proaspăt trezit din somn. Apoi ne-a făcut semn să o urmăm. “Mare grjiă, că ulcioarele astea îs crude. Numa ieri le-am scos afară. Să nu le atingeți, că încă nu-s arse” – ne spune doamna cu voce de tunet. Noi pășim în șir indian pe culoarul strâmt dintre ulcioarele scoase la uscat.

Atelierul e micuț, foarte micuț. Fata adormită ia o bucată de lut, o înmoaie în apă și se așează la roata olarului. Începe să dea din picior, iar roata se învârte din ce în ce mai repede. Pe măsură ce lutul se înmoaie în mâinile ei, trăsăturile feței devin tot mai relaxate. O bucurie tainică îi sclipește în ochi. “Uite așa se face. E important să se mențină o viteză constantă” – începe ea să explice, și până și vocea ei e mai caldă, mai prietenoasă, mai blândă.

“Ridicăm așa, curbăm, rotunjim, adâncim, dăm mai mult volum. Trebuie să ai o formă în minte. De aici pornește totul. Dacă ai forma în minte, mâinile știu singure ce au de făcut. Zâmbește larg și ne privește cu îngăduință. Nici n-am apucat să ne dezmeticim cum stă treaba cu forma din minte și adâncirea bucății diforme de lut, ca dintre mâinile ei pricepute a și răsărit un fel de vas adânc, ca un bol. Acuma îi aranja buza, apăsând cu buricul degetelor marginea rotundă, punctând mici cerculețe din loc în loc. A luat un fir de sârmă și a tăiat bolul de pe roată. Abia acum am observat că roata nu se mai învârtea deloc.

“Gata. Simplu, nu? Cine vrea să încerce?” Noi căscăm ochii a uimire și ne dăm instinctual înapoi. Nimeni nu se simte pregătit pentru așa ceva. “Eu, eu”- răspunde entuziasmat singurul copil din grup. Răsuflăm ușurați, în timp ce fata îl așează pe scaun, îi cuprinde mâinile în mâinile ei și începe să ii vorbească liniștit și blând. “Nu-ți face griji, roata o învârt eu. Tu concentreză-te pe modelare. Ce vrei să facem?” – îl întreabă cu multă răbdare în voce. “O farfurie” – răspunde copilul. “Una micuță”. “Farfurie să fie atunci. Una micuță” – îi răspunde fata cu un zâmbet și începe să învârtă roata.

Noi ieșim în curte să privim ulcioarele crude. Apoi ne întoarcem în magazinul împărșit în două camere. Ambele sunt pline până la refuz cu obiecte de ceramică. Farfurii, căni, ulcioare, boluri, vase de lut, tăvi, ceșcuțe de cafea… cam tot ce vrei. “Sunt pictate manual și modelate de mână”- intră din nou în vorbă cu noi, doamna cu voce de tunet. “Asta ne deosebește pe noi de celelalte sate care produc ceramică. Ei le bagă pe mașini automatizate, noi facem totul manual. Nu există două produse la fel. Și de aici și formele neregulate. Nu o să găsiți un produs cu forme standard, perfecte, turnate la aceleași dimensiuni. Mâna umană nu poate crea așa ceva”.

Scoate de pe raft o oală. “Vedeți fundul? E întărit. Adică dublat. Ca să reziste la temperaturi cât mai înalte. Oricum, noi le ardem de două ori, ca să le mărim rezistența. Asta e o altă particularitate a noastră. Mai era și asta cu motivele. Doar noi făceam înainte motive animaliere. Acuma ne cam copiază toți. Și n-avem ce să le facem” – suspină doamna, punând oala înapoi pe raft.

Mai vorbim de una, de alta. La ea în atelier prețurile sunt mici, teribil de mici. Vin unii și cumpăra en gros. Le dublează sau chiar triplează prețurile și le vând apoi altora. “Iau comandă foarte mare și nu o pot onora. Și-apoi vin la noi să îi ajutăm. Vedeți ulcioarele din curte. Pentru un supermarket sunt. 300 am de făcut până la sfârșitul săptămânii”.

Aruncăm o privire. Obiectele nu au prețurile trecute pe ele. Întrebăm cât costă fiecare produs și aproape ne rușinăm. Prea ieftine față de prețurile pe care le știam din magazine. Ne simțim de parcă le-am lua gratis, mai ales acum, când știm câtă muncă implică fiecare obiect în parte. “Ia și ceșcuța asta. Să aveți la fel. Când vă beți cafeaua împreună. O dată în viață suntem tineri și îndrăgostiți”. Mă fâstâcesc puțin și mulțumesc frumos. “E cadou din partea mea, ca mi-ați făcut vânzare duminica. Primii clienți pe ziua de astăzi. Să fie cu noroc” – trage cu ochiul doamna cu voce de tunet.

Ieșim în curte. Un puști de vreo 3-4 ani vine după noi. Nemții din grup îi întind o bomboană. “Mno, cum zici?” – îl încurajează doamna. Copilul roșește, privește în jur neputincios și pleacă ochii, rușinat.”Mno, o furat limba pisica?” – insista doamna. Copilul rezistă pe poziții. Noi privim covoarele, mai scoatem apă din fântână și ne umplem termosul. Am mai zăbovi pe aici. E atâta liniște, că nu ne trage inima să ne întoarcem în orașul zgomotos. Doamna ne simte și ne mai ține de vorbă. Puștiul are privirea adormită și cei mai verzi ochi pe care i-am văzut în viața mea. Se chinuie să scoată bomboana din staniol și bâțâie cu nerăbdare din piciorul drept. A reușit. Acum o îndreaptă spre gură. Dar bomboana e nărăvașă și-i alunecă printre degete.

Plânsul izbucnește înainte ca bomboana să atingă pământul. Copilul se apleacă. Doamna intervine rapid. Bomboana e murdară și plină de microbi și nu are voie să o mănânce. Punct. Copilul își șterge neputincios degetele lipicioase de marginea pulovărului albastru cu negru. Lacrimile îi curg șiroaie. Ne amintim că avem o ciocolată în mașină și i-o aducem. Ciocolata noastră neagră e total neinteresantă. Plânsul continuă în tăcere. Se aud doar suspine adânci și frânturi de respirație. Bunica îl trimite în casă. Asta e. Dacă nu e atent, pierderea lui.

Copilul ia totuși ciocolata, înainte să dispară în curtea interioară. Bunica are grijă de el. Părinții sunt plecați în străinătate să strângă bani. Vor să mărească atelierul la anul, să producă mai mult. Asta ce vedem noi în magazin, e doar o parte din munca lor. De cele mai multe ori, lucrează pe comenzi mari și le-ar mai trebui un cuptor. Au cereri diverse. De la restaurante, magazine de suveniruri, supermarketuri. Nici nu contează, atâta vreme cât merge atelierul, ei sunt mulțumiți. Sunt recunoscători și-l laudă pe Dumnezeu că sunt sănătoși ca să poată lucra să onoreze comenzile. “Cât avem aste două mâini și sănătate, toate le facem, domșoară” – încheie doamna cu vocea ei de tunet.

Ne luăm la revedere și doamna îmi strecoară în mână o carte de vizită. “Acuma suntem și pă internet, am intrat și noi în rând cu lumea. Ce să-i facem, ne mai modernizăm și noi, că așa merg treburile pe viitor”. Ne îmbrățișăm de parcă de știm de-o viață și fiecare se reîntoarce la treburile lui.

*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!

Leave a Reply