Casele de oaspeți de la Cincșor

Am și eu unele vanități. Câte una specială în fiecare an. Iar cea mai mare dintre ele, a fost să petrec Crăciunul la Casele de oaspeți de la Cincșor. Mă rog, nu chiar Crăciunul-Crăciun, dar săptămâna dinainte. Am știut că-mi doresc să ajung acolo, din prima clipă în care am zărit sufrageria imensă, fostă sală de clasă, biblioteca înaltă, tapetând la propriu toți pereții camerei, canapelele și fotoliile albe și confortabile și minunăția de sobă de teracotă, piesa de rezistență a întregii încăperi. Am dat din pură întâmplare peste articolul acesta din designist.ro și nu am mai avut liniște și pace.

Tot anul nu m-am gândit decât la soba de teracotă. Deja mi se umpleau nările de miros de foc de lemne și-n ochi îmi juca bucuria flăcărilor trosnitoare. Mă imaginam într-un fotoliu pufos, citind un roman ușurel și privind pe geamul imes fulgi pufoși de zăpadă, căzând peste casele vechi, săsești. Altă fericire nici că-mi doream pentru acest an. Ei bine, planurile de acasă nu se potrivesc niciodată cu cele din târg, cum bine zice bunica. Câteodată realitatea bate de departe planul imaginar, oferindu-ți niște momente care se transformă în amintiri prețioase. Dar să vă povestesc. Pe rând.

Când am ajuns la Cincșor, era un frig de crăpau pietrele. Tocmai vizitasem Moara cu apă de la Ohaba și încă mă mai gândeam la dragostea și devotamentul acestor oameni care duc mai departe un meșteșug pe cale de dispariție, alegând să rămână acolo, într-un sătuc micuț din Transilvania, doar pentru a apăra niște valori și un stil de viață în care cred cu tărie. Și aici, la Cincșor, devotamentul și dragostea și purtarea de grijă pentru satul copilăriei au fost punctele de plecare pentru tot ceea ce s-a realizat. Casele de oaspeți de la Cincșor au fost cumpărate de către Carmen Schuster, restaurate (atenție, nu modernizate, restaurate) și transformate într-o pensiune turistică elegantă, stilată, originală. Toate cu dragoste nemărginită și grijă la detaliu. Fosta școală și fosta casă parohială erau, în urmă cu câțiva ani, doar o groapă de gunoi. Acum sunt punct de atracție turistică, alături de minunata biserică fortificată, o bijuterie arhitecturală, lustruită de trecerea necruțătoare a timpului.

Curtea era pustie. Țipenie de om în jur. Doi câini blănoși și jucăuși ne întâmpină cu bucurie. Ușa era deschisă. Am intrat. Liniște. Foarte multă liniște. Și miros de acasă. Pe măsuța de pe hol, un bol cu gutui și nuci. În camera alăturată, femeia de serviciu, urcată pe o scară înaltă, spăla geamurile. “Mai facem ultimele pregătiri înainte de Crăciun” – zâmbește ea, ștergându-și mâinile de șorțul ei mare. Coboară scara cu cel mai cald și primitor zâmbet. “Vă așteptam mai târziu. Doamna nu s-a simțit bine și s-a întins puțin. Dar vă arăt eu unde este camera”. Femeia de serviciu are un imperceptibil accent moldovenesc și miroase a curățenie și-a rufe proaspăt apretate. Abia ținem pasul cu ea pe scările de lemn. Nu, nu condiția fizică este problema. Mai degrabă mirarea. Scările, după soba de teracotă, era cea de-a doua atracție pentru mine. Cu gura căscată, abia ținându-mi respirația de entuziasm, priveam scările acelea minunate.

Camera știam dinainte cum arată, o alesesem cu grijă. Era camera ale cărei geamuri dădeau înspre biserica fortificată. Bârnele imense de lemn de deasupra patului și priveliștea de pe geamul micuț, de lemn, m-au convins din prima. Dulapul cel vechi, masa de scris erau opționale. Chiar și fotoliul cel mare și confortabil. Doar întregeau și ele povestea, introducându-te în atmosferă. “După ce despachetați, dacă doriți, puteți face un tur al casei. O să rog bucătarul să vă pregătească o cafea fierbinte. Sau e prea târziu pentru cafea? Preferați poate un ceai?” – vocea femeii de serviciu mă scoate din visare. “Eu cobor să aprind focul în salon”.

Nici nu știam ce să fac prima dată. Să privesc pe geam. Să sar în patul plin de perne pufoase sau să-mi aranjez hainele pe umerașe în dulapul meu vintage (prima dată când aveam un dulap vintage pentru hainele mele). Le-am făcut pe toate trei, recunosc, pe fugă. Inima mă trăgea în salon. Cărțile acelea se cereau explorate. Mirosul de cafea se simțea încă de pe scări. Învăluia întreaga casă. Se amesteca cu esență difuză de brad și mirosul acela de curățenie, care-mi amintea de rufăria bunicii, fiartă în leșie și pusă la înghețat peste noapte.

În salon, brăduțul era deja împodobit. Simplu, curat, minimalist. Câteva felii rotunde de citrice deshidratate, câteva bețișoare de scorțișoară și două-trei globuri micuțe și discrete. Lumânări prinse pe suport de cetină. Demult nu mai văzusem brăduț cu lumânări. Cărțile erau înșirate răbdător pe rafturi. Femeia de serviciu căra lemne în lada mare de lângă sobă. Soarele apunea lent, răsfirându-și ultimele raze peste ferestrele imense, învăluind întreg salonul într-o lumină roșiatică. Majoritatea cărților erau în germană. Am găsit câteva în engleză și câteva în română sau în franceză. Am ales una, la întâmplare.

Apoi am zărit jucăriile. Da, știu. Nu mai am vârsta. Dar am improvizat un mic teatru de păpuși cu lupul cel rău care încerca să o convingă pe zâna măseluță să se lase mâncată la cină. Femeia de serviciu e caldă și zâmbitoare. O privesc cum aprinde focul cu mișcări scurte și sigure, ca într-un ritual. Cafeaua e încă fierbinte și ceașca îmi frige podul palmei stângi. Mă cuprinde o stare de bine și de liniște. Doar acasă, când o strâng pe bunicuța mea în brațe și o pupăcesc tare, doar atunci mă cuprinde starea asta de bine. Femeia de serviciu ne povestește cum a plecat ea, odată, demult, de-acasă, din Moldova, să-și caute de lucru. A schimbat job după job, a crescut copil după copil, apoi a ajuns să muncească aici. Cât de mult îi place ceea ce face acum. Se simte respectată și iubită. “Ori asta nu e de aici, de colo. Muncim mult, e adevărat. Dar se merită”.

La Cincșor, cinele sunt pregătite de un bucătar chef. Vinurile sunt atent selecționate astfel încât să se potrivească cu preparatele bucătarului chef. Mâncarea este gândită ca o punte senzorială între bucătăria internațională modernă și cea tradițională, săsească, specifică zonei. Nu spun gratuit o punte senzorială. Chiar așa este. De la modul în care ornamentele de pe farfuriile mari și albe îți fascinează ochiul, la mirosurile ispititoare care te învăluie de îndată ce îți este așezată farfuria în față, până la gusturile complexe care te surprind sau texturile alimentelor care te copleșesc.

Suntem doar noi în sala de mese. Clădirea e aproape goală, suntem în extrasezon. Bucătarul chef a gătit însă special pentru noi. Aperitivul este făcut din chipsuri de prosciutto cu fasole bătută, baby spinach, brânză de capră, rucola și pâine prăjită. Are gust de copilărie. Bunica ne făcea fasole frecată în zilele de săniuș. Ne prăjea niște slănină cu macră. Exact gustul ăsta îl avea. Și era la fel de crocantă. Noi o combinam cu salată de varză murată, dar și așa se potrivește de minune. Te face să te lingi pe degete. Întindea fasolea pe feliile de pâine prăjită direct pe plita sobei și ne ținea de foame o zi întreagă. La felul principal avem vită în sos de vin și pere și niște bulete din piure de cartofi cu cașcaval. La desert, pere coapte în vin, cu sos de vanilie. Nu, nu insist. Nu vreau să vă stârnesc pofte incontrolabile. Dar domnul bucătar chef gătește divin. Și îi sclipesc tainic ochii când îți aduce farfuria, o așează diafan pe masă și începe să-ți explice conținutul. Pur și simplu îi sclipesc ochii. Dar cum ziceam, nu mai insist pe treaba asta cu mâncarea.

Hai să vă povestesc despre vin. Este un brand românesc, despre care nu am auzit până acum. Ușor fructat. Demisec. Roșu. Nu suntem mari băutori, așa că o sticlă de vin nu trece ușor. Avem însă companie. Doamna Carmen Schuster trece să ne salute. O invităm la un pahar de vin, sticla e prea mare pentru noi. Ne refuză politicos, dar își trage un scaun și își aduce un pahar cu apă.

Vorbim de una, de alta. Conversație între necunoscuți. Noi știm câte ceva despre ea. Citisem interviul din Dilema veche. Ea ne cunoaște pentru prima dată. Cuvintele se leagă repede unele de altele. Când preocupările sunt oarecum identice, subiectele te bombardează. Așa că treci, grăbit, de la unul la altul, de teamă că nu apuci să le epuizezi pe toate.

Doamna Carmen Schuster a crescut aici, în sat. Apoi a plecat în Germania. Școli peste școli, studii peste studii. Un job în domeniul bancar. Nivel înalt. Nu insistăm. Puteți citi mai multe despre parcursul dânsei aici. Cert este că disciplina se regăsește în toată atitudinea ei. Cifrele și arta coabitează armonios. După facultatea de litere a rămas cu viciul acesta, al cărților. Biblioteca din salon este biblioteca lor personală. A dânsei și a soțului ei, mare pasionat de teologie. “Mai avem mult de lucrat la ea”, se scuză cu modestie. Iar eu nu pot să nu mă întreb câte vieți de om ți-ar trebui să definitivezi biblioteca perfectă.

Gustul estetic desăvârșit combinat cu minimalismul și rigurozitatea nemțească își lasă amprenta peste tot. De la mobilierul simplu, la decorațiuni. Nimic ostentativ, nimic în plus sau în minus. Peste tot te uimește simțul măsurii și al proporțiilor corecte. Câteva aranjamente discrete, realizate din mușchi, crengi uscate și lumânări te introduc în atmosfera sărbătorilor de iarnă. Tablourile de pe pereți vor dispărea în curând. Încheie o expoziție de câteva săptămâni a unui artist debutant. La Cincșor, lumea știe cum e să pornești la drum pe cont propriu. Să construiești ceva din nimic, dar cu multă pasiune. Să ai pe cineva care să creadă în tine și să îți întindă o mână de ajutor. Casele de oaspeți sunt deschise nu doar turiștilor, ci și artiștilor. Ei găsesc aici spațiu de expunere sau tabere de lucru. Nu există reguli. Singura interdicție este îndoctrinarea de orice fel. Acest spațiu este liber de orice prejudecăți, tabuuri, fixisme sau exagerări. Nimic rigid în gândire, nimic limitativ. Este un teritoriu neutru care să permită creativității să se manifeste liber.

Aceleași principii se aplică și turiștilor. În casele de la Cincșor se trăiește o experiență autentică. Vii aici să respiri aer de țară, să mănânci mâncare sănătoasă, să te simți liber de constrângeri, să te deconectezi de la ritmul trepidant al orașului și să-ți lași grijile dincolo de poartă. Tocmai de aceea nu există niciun televizor. Nicăieri. Experiența autentică presupune să trăiești în clipă, să deschizi ochii, să vorbești cu oamenii locului, să interacționezi cu tot ceea ce te înconjoară. Să stai liniștit cu propriile tale gânduri la o ceașcă de ceai sau să te afunzi într-o carte. “Se face o selecție oarecum firească. Am avut oameni care s-au plâns de lipsa televizorului, nu le-a convenit și au plecat. Noi suntem onești. Nu promitem nimic din ceea ce nu putem oferi. Suntem perfecți conștienți de specificul nostru și așteptăm turiștii care să ne aprecieze, care să se identifice cu noi. Nu mergem pe cantitate, ci pe calitatea experienței trăite alături de noi”.

Casa e mereu plină. Hambarul, transformat în spațiu de evenimente, este suprasolicitat. De la workshop-uri și teambuilding-uri, la evenimente culturale sau private (nunți, petreceri aniversare etc.) Pe lângă acestea, fiecare vară înseamnă organizarea unor evenimente care să crească comunitatea și să o întărească. Casele de oaspeți de la Cincșor sunt implicate activ în promovarea turistică a zonei și a ansamblului de biserici fortificate săsești din Transilvania. Încearcă să atragă fonduri să restaureze și să întrețină bisericile și casele vechi, aproape în paragină. Banii câștigați sunt reinvestiți în aceeași buclă. Alte case cumpărate și restaurate generează mai mulți turiști, mai multe proiecte și, implicit, mai multe locuri de muncă pentru comunitate. Locurile de muncă înseamnă stoparea migrației la oraș sau în străinătate. Rezultatul firesc este creșterea și consolidarea unei comunități amenințată cu dispariția treptată, gradul de abandon al satelor săsești fiind foarte ridicat. A-i convinge însă pe oameni să rămână, nu este o treabă tocmai ușoară. Dincolo de proiectele mari, Casele de oaspeți de la Cincșor sprijină concret prin oferirea de locuri de muncă, colaborarea exclusivă cu furnizori de produse locale de sezon sau cu meșteri artizanali din zonă.

Un tur al cicliștilor, cu alt traseu în fiecare an, a devenit deja tradiție. Tot ceea ce ține de organizare, de la hârțogăriile care trebuie depuse la primărie, la logistică, pregătirea traseelor, momentele de relaxare, cazarea și mâncarea, până la promovare și implementare, totul este realizat aici, în colaborare strânsă cu alte organizații și instituții implicate în eveniment. Evenimente gastronomice care să implice recuperarea și inovarea unor rețete străvechi sau a unor elemente locale, se desfășoară frecvent la Cincșor. Anul trecut vedeta a fost rubarba. Detalii gustoase găsiți aici.

Planurile și proiectele curg firesc unele din celelalte. Ideile sunt inepuizabile, la fel ca și dorința de a te implica, de a produce o schimbare semnificativă în mediul în care trăiești. Și aici aducem în discuție un alt aspect. Impactul asupra comunității rurale și, implicit, asupra economiei locale. Personalul care lucrează aici este ales din comunitate. Este foarte diversificat. Într-un sat în care românii trăiesc laolaltă cu sașii și cu romii, armonia este ceva la care trebuie să lucrezi în permanență. Nu există discriminare. Indiferent de culoarea pielii sau de limba pe care o vorbești sau de numărul de clase absolvite, la Cincșor poți fi angajat atâta vreme cât ești corect și cinstit și îți faci treaba perfect.

Cred mult în responsabilizarea personalului. Le cer să se implice. Le cer perfecțiune. Asta presupune că dacă fiecare își face treaba impecabil, nu trebuie să îmi pierd timpul să merg după ei să verific. Mă pot focusa pe ceea ce am eu de făcut. Creștem. Evoluăm. Avem rezultate bune. Ne bucurăm împreună de această creștere”. A fost greu să se obișnuiască oamenii cu filosofia asta. Dar nu imposibil. Fiecare angajat are un salariu fix și un procent din câștig, în funcție de rolul lui în funcționarea întregului mecanism. Oamenii conștientizează mai bine importanța muncii și impactul pe care munca lor îl are asupra celorlalți. Înțelegi că dacă tu nu execuți perfect bucățica ta, întreg sistemul se dărâmă, ca într-un imens joc de domino. Iar la final, nu suferi doar tu, ci, implicit, toată lumea.

Discuția alunecă ușor înspre fiscalitate și birocrația excesivă din România. Dar doamna Carmen Schuster este optimistă. Știe că schimbarea începe cu noi. Și dacă fiecare ne facem treaba bine în microsocial, schimbările macrosociale vor veni negreșit. Trebuie doar să fim exigenți cu noi înșine și să nu ne mulțumim cu puțin. Dar, mai ales, să cerem de la noi înșine și de la ceilalți seriozitate și profesionalism.

Ultimul pahar de vin. Nici nu ne-am dat seama cum au trecut orele. Cât să fi vorbit? O oră? Două? Habar nu am. Dar încheiem frumos, circular, cu subiecte legate de educație. Totul este educabil. De la ochiul estetului care apreciază tabloul din salon, la exigențele turiștilor care aleg să vină la Cincșor și nu într-un resort luxos de n mii de stele, până la combinațiile din farfurie, la conștiinciozitatea menajerei care întinde cearceaful fără nicio cută. Casele de oaspeți de la Cincșor au creat o nișă și sunt foarte conștienți că oamenii vor aprecia ceea ce au de oferit. Nu își vor modela conceptul după turiști, ci turiștii vor alege povestea lor, o poveste total diferită de turismul comercial, o poveste care mizeză pe transparență, discreție și apropiere între oameni. Paharul de vin se golește încet, picătură cu picătură. Mai vorbim despre literatură și cădem de acord că programa de bac trebuie neapărat schimbată. Doamna Carmen Schuster meditează gratuit copiii din sat la română. Și este la fel de revoltată ca și mine cât de inactuală și inadaptabilă poate fi programa școlară.

E târziu, foarte târziu și m-am întins prea mult la scris. Mâine dimineață ne trezim devreme. Soțul doamnei Carmen Schuster ne face turul bisericii fortificate și al casei parohiale. Există acolo niște fresce vechi, descoperite accidental în timpul restaurării. Dar despre experiențele acestea nu vă mai povestesc. Vă las să le descoperiți singuri, direct de la sursă. Atât pot să vă mai zic. Ghidajul este fantastic. O adevărată incursiune în viața sașilor din Transilvania. De la stil de viață, vestimentație, practici și obiceiuri diverse, la detalii de arhitectură, momente de istorie și finețuri teologice.

*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!

Leave a Reply