Becky Chambers – Un drum lung spre o planetă mică și furioasă

De cele mai multe ori nu destinația călătoriei este cea care contează, ci drumul în sine și experiențele de maturizare pe care le trăiești pe drumul respectiv. Romanul Un drum lung spre o planetă mică și furioasă mi-a amintit încă o dată să mă focusez pe prezent și pe lecțiile pe care le am de învățat în fiecare moment.

Acțiunea este simplă. Wayfarer este o navă de tunelare, adică o navă care face străpungeri în spațiu, construind un fel de autostrăzi spațiale care le permit celorlați să scurteze timpul și distanțele de călătorie. Ea primește o misiune specială. Să creeze un astfel de tunel aproape de miezul universului, într-o zonă de război, proapăt intrată în alianță. Drumul până acolo va fi lung și plin de pericole. Lipsește oarecum acțiunea, dar focusul este pe diversitatea personajelor și pe modul în care acestea ajung să relaționeze între ele. Călătoria și crearea tunelului spațial sunt doar pretexte pentru a introduce personaje fascinante și a le oferi prilejul să se desfășoare în toată complexitatea lor. Deși procesul de tunelare este și el extrem de fascinant în teorie și în practică, nu vreau să îl aprofundez aici.

Mai important mi se pare să insist pe dinamica relațiilor dintre membrii echipajului. Format din specii extrem de diferite, adunate laolată din toate cotloanele universului, echipajul de pe Wayfarer uimește prin modul în care reușește să treacă peste toate diferențele biologice, comportamentale, lingvistice, de cultură și de mentalitate și să creeze un mediu plăcut, bazat pe respect reciproc, acceptare, înțelegere, comunicare, integrare și armonie. Nu știu de ce m-a fascinat nespus acest tip de societate cosmopolită în care fiecare trăiește în armonie cu celălalt, respectându-i diferențele și specificul personal. Poate deoarece este o dorință secretă care crește tot mai mult în mine. Privesc în jurul meu și văd o exacerbare a discursurilor pline de ură, de intoleranță, de supremație a celor “aleși” peste cei “defavorizați”. De la comportamentele lipsite de empatie față de dramele emigranților, la homofobia manifestată tot mai violent vis a vis de comunitățile lgbt, la tratamentul tot mai discriminatoriu și restrictiv aplicat persoanelor rome ( mă gândesc aici la ridicarea de ziduri care să îi separe de români sau mutarea lor la groapa de gunoi a orașului), la intoleranța pe care o avem față de “asistații sociali” sau la ura cu care ne acuzăm aproapele că are o opinie politică diferită de a noastră. Trăim într-o societate tot mai divizată. Pe toate nivelurile. Iar UE pare a fi o utopie eșuată lamentabil. În loc să unească oamenii spre o evoluție armonioasă a lor, a reușit exact contrariul, și anume să scoată în evidență diferențele și să-i determine pe cetățenii ei să se urască cu și mai multă înverșunare. De ce am făcut această uriașă paranteză? Pentru că romanul m-a provocat să mă gândesc la stadiul în care suntem noi, oamenii, ca evoluție. Iar ceea ce văd în jurul meu mă înspăimântă.

În roman există o inteligență artificială (IA) care este tratată exact ca un membru al echipajului. Ea suferă un accident și este “mutată” într-un chit corporal. Întreaga operațiune o citesc în ziua în care pe toate canalele de social media lumea vorbește despre robotul Sophia și faptul că a primit cetățenie, fiind considerată egală în drepturile ei cetățenești cu oamenii. Coincidența mă face să simt și mai mult prăpastia. Da, tehnologic am evoluat incredibil de mult. Putem clona, putem călători în spațiu, putem crea inteligențe artificiale și face un miliard de alte “miracole” tehnologice care să ne transforme în personaje credibile ale unui roman S. F. Dar la nivel de conștiință și comunicare interpersonală, suntem undeva la începuturile umanității, încă ne războim aprig între noi pentru a ne satisface diverse orgolii minuscule – bani, putere, prestigiu, teritoriu. Dacă ne oprim puțin să evadăm în macrosocial, am înțelege că nu suntem pe calea cea bună. Suntem o planetă mică și furioasă (chiar dacă nu despre planeta noastră este vorba în acest roman) care se îndreaptă cu mare viteză spre autodistrugere.


Să închei paranteza enormă și să revin la roman. Da, pare o utopie. Dar lumea descrisă acolo e la un pas distanță de noi. Depinde doar de noi să facem pasul în direcția corectă. Să nu ne întoarcem de unde am plecat, noi, ca umanitate. Pentru mine această lectură a fost una specială. M-a determinat să mă pun sub lupă și să analizez cu grijă la cel mai mic detaliu cum mă raportez la ceilalți. Preferata mea a fost Sissix. Și mi-aș dori într-o zi să pot fi exact ca ea. Un suflet puternic conectat la origini, dar independent și detașat. Un personaj care știe să trăiască clipa la maxim și să-i stoarcă toate oportunitățile. O minte ageră care poate să-și satisfacă toate nevoile (fără a aluneca în egoism) și în același timp să se conecteze puternic la ceilalți pentru a le oferi ceea ce au și ei nevoie afectiv.

E toamnă târzie pe balconul meu inundat de soare. Mi-am făcut o cafea cu lapte și citesc cu nerăbdare. Aproape regret că se termină. Mi-a plăcut să evadez din realitatea asta apăsătoare într-o lume mai apropiată de propriile mele necesități. O lume în care speciile universului știu să trăiască împreună, să se accepte, să se cunoască, să se iubească.

*** Fotografiile sunt realizate de CutiaDeCarton special pt. această postare. Dacă vă plac cu adevărat, simțiți-vă liberi să le folosiți pt. uzul personal. Ar fi de-a dreptul simpatic să precizați și sursa. Mulțumesc!!!

** CutiaDeCarton este colaborator #hergbenet, încercând să vă aducă plăcerea lecturii și pofta de dezbateri literare

2 Comment

  1. Și eu am adorat-o pe Sissix, dar și romanul, pe care îl recomand cu drag de când l-am terminat. M-a impresionat mult armonia dintre protagoniști, dar și limbajul folosit în carte (termenul acela de eal mi s-a părut o găselniță foarte faină!)
    Îți recomand, când ai puțin timp, să vezi fimul Omul bicentenar cu Robin Williams, cred că o să-ți placă 😉

    1. cutiadecarton says: Reply

      Daaa. Stiu filmul. Mi-a placut la nebunie. Si pe mine m-a impresionat faptul ca in lumea lui Sissix genul si identitatea de gen nu erau importante. M-a fascinat fluiditatea. Si libertatea de a fi ceea ce simti cu adevarat intr-o anumita etapa a evolutiei tale. As vrea sa existe un “eal” si in societatea noastra si sa evadam din tirania jocurilor de rol. E bizara coincidenta. Tocmai ma intorc de la premiera unei piese de teatru care vorbeste exact despre asta. Inegal se numeste si se va juca la Macaz, in Bucuresti. Recomand.

Leave a Reply